
Plajă
copii pentru care realitatea e un caleidoscop reflectat în culori pastelate,
bătrâni cu ochii închiși, nemișcați, trăindu-se pe dinăuntru,
consumând tot ce mai e de consumat printre amintiri
și prezentul, mereu prezentul
cu ochiul lui fascinant dar de neprivit –
soarele de iulie,
cu toții știu că e acolo
dar nimeni dintre copii și bătrîni nu îl atinge-privește,
primii visează la mâine între steluțe perfecte,
ceilalți se strecoară printre umbre
lasând în urmă răbdarea velierului pe o mare liniștită,
mai sunt aici și dintre cei mulțumiți
pentru care acum înseamnă un cocean de porumb
cu două margini distincte
adică de aici până aici
palpabil, comestibil, dulce-sărat,
atât și nimic mai mult,
un cocean prevestit încă de dimineață
de omul care și-a încălțat papucii de plastic
și a exclamat ieșind pe ușă
haideți să ducem bagajele la mașină –
acest mijloc metafizic de a purta familia
între aici acum și acolo atunci,
din parcare în parcare,
din poartă până în buza nisipului,
din tinerețe până în bătrânețe,
mai e aici și o fetiță pistruiată cu părul arămiu
suspendată cumva deasupra acestei realități
într-alta pe un câmp cu foarte multe flori,
ea întrebând ce-i asta, dar asta ce-i,
tatăl răspunzându-i de fiecare dată
până ce întrebările s-au retras ca un reflux
în fața furtunii de vară
în vreme ce ei s-au adăpostit sub singurul nuc de pe câmp
unde vântul le-a stricat umbrela
iar ea a spus ia-mă în brațe, tati, că mi-e frig,
mai e aici și un băiat cu ochii negri și adânci
care ascultă atent și întreabă de fiecare dată
în ce an s-a petrecut asta?
semn că de pe acum vede timpul altfel decât printr-un caleidoscop
și dincolo de culori pastelate are nevoie de certitudini,
altele decât ale cocenilor de porumb.