Aceste tălpi

momentul în care viața se întinde peste om ca frunzele uscate de plop
iar omul își zice uite, viața mea e mai mult decât simt,
mai mult decât o gândesc că este,
e aici în liniștea asta numită conștiință,
da, trebuie să tac,
să las visul să fie uitat,
umbrele nescormonite
în urma mea cu înțelesul lor intact
cu cele ce au fost
cu cele ce sunt
da, trebuie să tac
cu ochii aplecați să îmi văd picioarele
mulțumit să știu că ele m-ar fi putut duce oriunde
în bucătării mici în marginea unei livezi
în sălile înalte cu tavanul boltit
unde am băut la masă cu zeii
în case, în oameni,
mai ales în oameni.