Stavros

Iată-mă din nou aici,
în fața stâlpului negru pe care se sprijină lumea știută,
cel fără umbră pentru că umbra e el.
Umbra mea neagră pe urmele căreia calc,
în vintrele căreia mă ascund
sâmbure în lemn,
femeie în zid.

Icnesc lepădându-mă de aripi –
știutele de la glezne
și neștiutele de pe spinare,
icnesc lepădându-mă apoi pe mine
într-o baltă de păcură în care nu se mai oglindește cerul.
Regăsirea mea se sfârșește aici, în smârcul din care a pornit totul.
Fără oglindiri, fără chipuri, fără umbre, doar întuneric, doar sensul cândva lumină.

Regăsirea e un cerc imperfect.
Regăsirea are colțuri și colți.
Un maxilar mișcător care zdrobește iluzii și timp.
Dincolo de el umbra, smoala, goanga neagră
imprimată pe cubul cu șase fețe ce mi-a ținut loc de inimă.

Liniște și nemurire.
Ai grijă ce îți dorești, m-au avertizat îngerii și totul a pornit de la început.