Arătătorul sufletului tău
Orașul a tăcut îmbrățișând statuile de piatră, uite, prin crăpături le iese ca un abur sufletul, ca o idee, ca un cuvânt, ca o poruncă, fii.
Orașul a tăcut îmbrățișând statuile de piatră, uite, prin crăpături le iese ca un abur sufletul, ca o idee, ca un cuvânt, ca o poruncă, fii.
trăiesc prin amintirile voastre despre mine, pietrelor, oamenilor, cailor.
Te-ai așezat și ai coama udă și ochii plini și lapte cald. Îți curge miere pe obrazul lung atunci când plângi. Am să te încalec într-o zi și împreună vom stăpâni hoardele de aur.
Cum a ajuns pumnul acela rece în stomacul meu, întreb. Poate i-a mai crescut o mână inimii și îi atârnă inertă în mine.
E tulbure apa și timpul e lung, dacă asculți atent auzi vestalele cum îl intorc ca pe un maț de capră.
Primul sorbea din cafea și înota în alcătuiri concrete precum ceașca, precum fereastra dreptunghiulară și felia de pâine albă așezată cuminte pe pervaz.
când aveam șapte ani am auzit metalul cântând în craniul meu, prin os l-am auzit nu prin urechi și un medic chirurg mi-a spus că am avut noroc
Am să topesc într-o zi timpul ca pe mierea ta albă în ceaiul de ficat al Venerei. Să mă ierți dacă vocea mea se va auzi hârjâită - timpul topit trece grrrrreu
Iubita mea citea, între timp, despre zeii Olimpului și îmi punea întrebări fără să știe că eu visez viitorul cu capul între coapsele ei.
într-o zi am să te privesc cu ochii sclipind de întuneric și n-am să mai gândesc n-am să mai simt n-am să mai fiu întreg ci numai miez și nepăsare și ce dacă
Hrana mea este acum imaterială. Am simțit nevoia acută să îmi schimb dieta din hrană în ideea de hrană.
plimbându-mă eu printr-un câmp de floarea soarelui cu ochii în pământ nu spre flori mi-am dat seama că îngerul avusese dreptate: