Când voi topi timpul

Măi.
Am să topesc într-o zi timpul ca pe mierea ta albă în ceaiul de ficat al Venerei.
Să mă ierți dacă vocea mea se va auzi hârjâită – timpul topit trece grrrrreu
și tu mă vei striga șerrrrr – baaaaan,
ce ai făăă – cuuuuuut,
iar Venera va țipa nervoasă la mine
hai siiiin- ceeeeerrrrr

Pământul se va învârti cu scârț ca autobuzul 301 când frânează brusc,
soarele își va scuipa coloanele de plasmă încet și sezonier
ca un copăcel mugurii primăvara,
eu voi primi exact în clipa aceea un sms de la un client –
în primul an primul zbâr al primei vibrații
în anul al doilea al doilea zbâr al primei vibrații
și tot așa câteva decenii până la ultimul zbâr al ultimei vibrații
pentru că era pus pe silent –
vreme în care voi sta țeapăn ín mijlocul bucătăriei cu o linguriță în mână
din care se va prelinge pe gresie o picătură de timp cât un secol.

Bineînțeles că nu așa se va întâmpla, cu excepția ceaiului care va fi ceai,
Venera Veneră și mierea miere. Poate și sms-ul sms.

Nu, se va întâmpla ca și cum totul ar fi existat dintotdeauna –
tu să mă întrebi cât e ceasul, eu să zic nu știu,
tu să îmi zici du-te,
eu să mă mir
unde?