Metal pe sticlă

cum să aștepți un cuvânt ca pe glonț
iar în vremea asta să nu te miști,
să nu respiri,
să nu vorbești,
să nu șoptești nimic
și să încerci să nici nu mai gândești?

pentru că orice gând îți zgârie metalic sticla prezentului
care se pregătește să se facă bucăți
o fracțiune de secundă mai devreme ca glonțul
să îți intre în inimă,
anticipezi
și nu respiri
și nu vorbești și aștepți

când aveam șapte ani am auzit metalul cântând în craniul meu,
prin os l-am auzit nu prin urechi
și un medic chirurg mi-a spus că am avut noroc

mie azi nu mai îmi spune nimeni nimic –
e așa de liniște că mi se pare că aud iar metalul vibrând
și că toți așteptăm să vedem sticla,
să ne oglindim după aceea fascinați în cioburi –
uite ce caleidoscop frumos,
privește în el, șerban, ca să te vezi pe tine
în lumea ta aglomerată
cu o singură idee din mai multe unghiuri,
bine ai revenit,
unghiurile suficient de ascuțite se închid în ele însele
și devin punct