Dragoş Şerban în orașul a tăcut îmbrățișând statuile de piatră,
uite, prin crăpături le iese ca un abur sufletul,
ca o idee, ca un cuvânt, ca o poruncă, fii.
tu dormi, statuile se nasc afară din vintre reci
iar pescăruși sau blocuri sau mașini –
nimic din toate nu se aude,
tu dormi,
te ascult atent, orașul mi-e complice,
tace,
el știe că sunt treaz
și îți urmăresc pe buze răsuflarea
cum iese din tine ca un deget pe care sufletul l-a întins spre dinafară
prin gură să mă atingă.
l-ar fi întins prin ochi, dar dormi și sunt închiși.