Dumnezeu nu are o preferință legată de spațiu ci de adevăr. Iar adevărul este că eu l-am găsit în stepa omului care am fost, în compotul chinezesc de litchi pe care îl beau cel ce sunt, în turnul pe care îl construiesc în vis noaptea când nu mai sunt.
ușa este deschisă și pantofii așezați ordonat deci aș putea să ies să respir cel mai curat aer din România, așa se spune despre aerul de aici. da, aș putea orice în noaptea asta.
De ce te întreb, ca și când nu aș cunoaște deja totul cu singurul meu ochi cu care am privit mai demult într-o fântână adâncă, mai limpede mie decât sieși.
îmi gândesc fiecare povară așa cum soldatul își potrivește ranița de pe un umăr pe altul
Dă-mi mâna ta, Ierihoane, palma ta peste a mea peste sabia mea, strânge-mă, ridică-mi brațul, hai să izbim. Hai să despicăm destine, pielea noastră lucioasă nu se va mai murdări de stropi, avem solzi argintii și colții de fildeș.
Închipuiți-vă dumneavoastră că inima uriașului Spiridon se mai îmbolnăvește câteodată, mai ales acum primăvara, când în piepturi există răni deschise și bate vântul prin ele. Mai vechi sau mai noi, n-are importanță, fiecare din ele e o fereastră largă deschisă de Spiridon chipurile să aerisească. Claricelă și limpezenie, bolile copilăriei. Aș vrea să fiu contagios.
Închipuiți-vă dumneavoastră că Iona ar avea șase ani, închipuiți-vă că balena ar fi un cașalot pe nume Spiridon care își duce din când în când mâna la piept.
Culorile mele sunt ascunse într-un punct, un colț al minții de unde le scot din când în când ca pe treptele unei scări pe care o urc - pâș pâș - câte un galben, câte un oranj.
Îmi sunteți mute, oaselor, dar eu vă simt, oho, cum plângeți să vă întoarceți în pământ și cât vă e de greu să mă purtați.
Sunt pasărea neagră, îmi sunt corb și mă privesc în zbor cu ochiul meu, cu singurul meu ochi Sunt zeul chior Bunule, de ce ai prăbușit cerul pe umerii mei, nuștii că nu mai am aripi?
Sufletul meu descompus stă ghemuit în stomac ca un fetus, doar inima îmi bate mai tare, mai repede, mai strânsă