Singurătatea scarabeului de sticlă
căci aceasta este casa timpului nesfârșit în care mă cobor de fiecare dată când aud piatra gemând, pentru a repara secundele, pe mine, totul.
Fragment din al cincisprezecelea caiet. Constanța
Uneori, viața se odihnește. Omul împreună cu ea, cu fața rezemată în palme pe pervazul unei garsoniere pe bulevardul Mamaia din Constanța.
Fragment
am văzut asta în ochii tăi, în inima mea, în sufletul tatălui tău pe care l-am zărit alături de ea, te iubesc
Murmansk
Ah, Murmanskul cu blocurile sale de beton și cerurile veșnic gri, Murmanskul cu oamenii îmbrăcați gros la mijlocul lui august.
Primele săptămâni în Constanța
Am zâmbit pentru că realizez, acum, că cea mai adâncă fantasmă este de a înțelege și de a fi înțeles. Gol sau nu, cu buzele pe o cană de cafea sau apăsate pe pubisul tău, cu limba peste clitorisul tău sau căznind vreo consoană în ubîhă, cecenă sau vreun dialect obscur din Caucaz, nu îmi doresc decât înțelegerea. Cunoașterea profundă a spațiului tău intim numit sine.
Biserică, dumnezeu, cal
ochii mei luminoși, de dumnezeu tânăr, ar arde bisericile trimițând stoluri de păuni călări pe cai albi, pravoslavnicii ar murmura înfricoșați în bărbi „doamne ferește, doamne ferește” iar eu le-aș spune, cu ochii la gardul bisericii din Tbilisi, că nu sunt aici ca să feresc, ci să împlinesc.
Să mă rătăcesc
o fântână, un copil cu tălpile goale, patru gâște albe și un cal maro care mă aștept în orice moment să mă privească lung, iscoditor în ochi, eu să mă văd pe mine în ochii lui purtând chipul tatălui meu și al taților tatălui meu din vertebrele cărora brigăzile sovietice au construit acest drum temeinic
Diferențe
sunt senin și le îmbrățișez pe toate din tine, adolescenta, mama, copila, bobul de grâu și floarea de soare, iarba din cutia de chibrituri, accentul de Charlotte Brontë când traduci
A fi crocodil e un lucru mare și dureros care se învață la fel de greu cât o coadă
În vara acelui an mă întorsesem în Constanța. Precum un crocodil în anotimpul secetos, părăsind lacul devenit mlaștină, incapabil să îl mai hrănească, mă ridicasem greoi și venisem în singurul loc despre care știam că îmi poate susține și accepta existența.
Râul Wanene
Râul Wanene cu apele lui limpezi și reci ieșit peste maluri târându-se larvar peste preerie, adunând fiecare firimitură de pământ, topind în el viața prefăcută în melasă de trestie de zahăr dulceagă, pământie, vie, mișcătoare, conștientă, râul Wanene înghite tot urlând prin cascade „în mine se întoarce tot, din mine se vor întâmpla toate”
Mierla de cinci dimineața
tu ai deschis ochii iar eu am văzut în ei toată această întâmplare în vreme ce mă sărutai pe frunte și îmi ziceai, cântând în limba mierlelor, bună dimineața.
Postură
cel fără început care nu vrea decât să se nască prin tine