Singurătatea scarabeului de sticlă

pietrarul cioplește ascultând în calcar
așa cum își ascultă oasele: în tăcere,
mișcând încetișor mandibula spre apus, apoi spre răsărit,
strângând falangele degetelor a voință
apoi răsfirându-le către stele a abandon,
pietrarul știe că blocul masiv de piatră
se mișcă și el, încolo și încoace,
e nevoie de multă răbdare să îl afli,
e nevoie să lucrezi piatra cu dalta și timpul
pentru a îi da viață nu doar formă
căci aceasta este casa timpului nesfârșit
per-djet
în care mă cobor de fiecare dată când aud piatra gemând
pentru a repara secundele, pe mine, totul.