Poezii

inima lăsată în urmă rămâne să dea din artere ca dintr-o coadă un câine naiv și prietenos, încă neînvățat cu bățul

pe aici a trecut ideea de om iar depărtarea, așa goală cum e ea, fără vreo pădure pe dânsa, fără vreun reper spectaculos, s-a întins și s-a lăsat privită.

sfârșitul e aici, în vasul în care nu există decât frică sub forma întunecată a neantului

zidurile mele prefăcute în bronz între ele eu ca o limbă de clopot mi-am făcut cuib cu timpanele sângerânde

am învățat că echilibrul cel mai important lucru, că sensul este să ajung la capăt știind de ce am ajuns până la capăt lăsând în urmă noduri și împletiri

doar în ochii tăi ochii mei, deschise sunt pentru tine cele două porți ale orizontului, zboară, ți-am dat aripile mele de șoim păstrate de dinainte de a renaște om.

degetul chircit îndreaptă spre firidă – e acolo un grăunte de lumină în care cei de afară dansează până mai ieri s-au rugat pentru mine să ajung în brațele tatălui meu soare sunt azi încredințați că am izbândit

voi răsufla din nou prin plămânii fiului meu, el nu va ști asta decât ca un vis, ca un gând pe care încă nu îl are

prin ochii lui purtam clonț tăios, prin ochii mei o pereche de buze pe care cineva le-a sărutat mai demult, pe care cineva le va mușca cu ochii închiși fără să știe dacă mușcă un om sau un șoim

să învăț semnele, să topesc plumbul, împreună cu el tătarii în armură grea, să facem aur, îl simt cum mi se strecoară în vene

În vremea aceea, te va purta rotundă în carele de aur deasupra orașelor din răsărit și apus, iată, pământurile mele, iată, poporul meu, iată, înțelepciunea celor ce se schimbă dar nu pier.