Poezii

să mă aplec și să îți sărut mâna dreaptă, apoi să o duc la frunte.

copiii mei nu trebuie să mă audă cântând, nu trebuie să audă muzica, o zidesc în mine, o înghit ca pe otrava cu care m-am hrănit vreme de doi ani

ce caut aici in cupola aceasta de bronz

Să intri pe ușă acum

iată pustiul, îmi vorbește pânza de păianjen, aici a fost cândva o casă curată și vie, ce fericiți eram

eu trebuie să merg mai departe, eu încă sunt aici cu palmele zdrelite de ghimpi, murdar de noroi, eu trebuie să merg mai departe să înghit fiecare din morți ca un pământ rotund și neasemuit de întins, cu obrajii albaștri și verzi, eu trebuie să am grijă de cei ce există, să le spun că mi-e dor, să le spun că iubesc, că trăiesc

Mai întâi viața, purtând chipul vindecătorului
ce a zdrobit piatra ascunsă în vintrele mele.

să mă zidesc, să mi se toarne aur și plumb, să mi se cânte, să fie jelit cel ce a fost și primit din soare sub soare cel ce voi fi

zâmbetul tău voi fi eu, întotdeauna eu, de te vei afla în spatele zidurilor, de vei trece prin cele două porți ale orizontului, de vei renaște prin chipul meu vei renaște

am ieșit repede de acolo, nu știu cum, am venit pe jos înghițind noduri în gât și gaze de mașini euro 4 și euro 3
doar schija nu am putut să o mai înghit, este o rană pe care o voi purta mereu

poate în palma asta rece așezată pe fruntea fierbinte apoi pe piept deasupra inimii despre care se spune că nu doare, poate mă ajută să mă ghemuiesc pe scările metroului enervându-vă pe toți, silindu-vă să mă ocoliți