
Octombrie cu friptură de pui și piure de cartofi
Să îmi las inima să mi-o ia înainte călare pe corpul acesta schilod care mai poartă în el posibilitatea galopului
Nu scriu versuri din plăcere, nici din pasiune, ci pentru că ele sunt parte din mine.
Să îmi las inima să mi-o ia înainte călare pe corpul acesta schilod care mai poartă în el posibilitatea galopului
Atunci plec spre capătul lumii, mă știi la fel de bine pe cât îmi cunoști caii și corăbiile lungi, la fel de bine pe cât îmi cunoști gustul din buze, din degete, din vintre, ritmul inimii negre.
vom ofta nerăbdători și vom țipa unul spre altul cu buzele însângerate lipindu-ni-le , lingându-ni-le așa cum fac pisicile cu puii născuți, să ne spălăm trecutul, să rămânem goi și curați, orbi și frumoși, cu burțile rotunde în sus și brațele ridicate deasupra capului
Care e rostul acestora, vor întreba călugării în lanțuri, noi le vom răspunde că femeia aceasta de sub măselele și limba noastră
să te privesc cum îți iei zborul dintre sânii tăi Pe o plajă între Mangalia și Bulgaria unde stăm și vorbim despre orice Mușcând dintr-un porumb fiert moale și dulce Care îmi amintește de gustul buzelor tale Pe care astăzi sunt norocos fericit să îl cunosc Să te privesc cum zbori liberă deasupra oamenilor, încrezătoare […]
Din când în când, îmi bate la geam cu ciocul ea, femeia cu chip de înger și aripile reci, umede, atârnate leneșe pe spate. Îmi spune lasă-mă să intru, să mă întind așa cum m-ai știut – lascivă și multă pe întreg tavanul, din pânza de păianjen a unui colț
până în pânza de păianjen a celuilalt colț,
să te privesc hulpavă în vreme ce îți întunec orizontul cerurile inima, hai să ne jucăm din nou, îmi spune, hai…
Să stau aici, să trăiesc prezentul cu tine, să ne danseze inimile în locul ăsta marginal, ascuns, în capătul celor mai îndepărtate provincii ale imperiului, să te descopăr idee cu idee în vreme ce porumbeii ciugulesc firimiturile rămase în urma pașilor noștri, secvențe din trecutul tău pe care nu am apucat încă să le diger. […]
Prin geamul deschis aud doi trecători vorbind. Unul povestește despre un loc lângă Dunăre, „e raiul de pe pământ acolo”. Beau din restul de cafea de aseară și mă gândesc că e potrivit să te trezești așa, aflând cât de aproape este raiul pe pământ. Este cea mai frumoasă primăvară din viața mea și poate […]
sunt la birou? sunt cu tine adormită pe piept? dar asta nu durează decât un moment pentru că după aia simt din nou șfichiul biciului pe spatele gol și transpirat
undeva ne mor poeții astăzi și împreună cu ei o lume întreagă, nu va mai avea cine să păcătuiască să simtă să simtă, să plângă să se îndrăgostească nebunește, să își ridice în aer mustățile ca un motan strivit de dor – a tânji, a lupta împotriva guvernelor și împăraților, a zice futu-vă dumnezeii mamii voastre
tataie își otrăvește ficatul cu o cafea incertă, stropită cu secărică din buzunarul încăpător al paltonului maro, în care se distinge discret forma cilindrică a sticlei.