Nu scriu versuri din plăcere, nici din pasiune, ci pentru că ele sunt parte din mine.
da, trebuie să tac cu ochii aplecați să îmi văd picioarele mulțumit să știu că ele m-ar fi putut oriunde, în bucătării mici în marginea unei livezi, în sălile înalte cu tavanul boltit unde am băut la masă cu zeii, în case, în oameni, mai ales în oameni
un singur om m-a văzut așa și mi-a spus că aș fi o insulă, eu am dat alene din coadă dispărând în mine ca un pește bătrân.
copii pentru care realitatea e un caleidoscop reflectat în culori pastelate, bătrâni cu ochii închiși nemișcați trăindu-se pe dinăuntru consumând tot ce mai e de consumat printre amintiri și prezentul, mereu prezentul
l-am privit pe frunte îi scrisesem tu nu vei pleca niciodată de aici numaidecât am albit și nu am mai fost copil ci copac
trebuie să rămân treaz în aerul ăsta umed sufocant ținându-mă strâns de ideea că dacă mă voi scufunda trebuie neapărat să duc cu mine ceea ce știu, să nu uit nimic, să îmi port toată lumea în piept și să o răsuflu dincolo, să se mai nască o dată.
am descoperit că visele sunt duplicitare, în ele nu există matematică, uneori nici în oameni, nici măcar în dimineți
oamenii mor, la fel și rudele lor, între dânșii dar nu moare fapta celor cu onoare, slava celui luptător.
adevărul e că rămânem prizonieri lipsiți de timp dar cu ficatul în noi așa naivi, fără de cunoaștere; uneori, el e mai important decât inima, descompune amarul.
