Poezii

l-am privit pe frunte îi scrisesem tu nu vei pleca niciodată de aici numaidecât am albit și nu am mai fost copil ci copac

trebuie să rămân treaz în aerul ăsta umed sufocant ținându-mă strâns de ideea că dacă mă voi scufunda trebuie neapărat să duc cu mine ceea ce știu, să nu uit nimic, să îmi port toată lumea în piept și să o răsuflu dincolo, să se mai nască o dată.

am descoperit că visele sunt duplicitare, în ele nu există matematică, uneori nici în oameni, nici măcar în dimineți

În timp ce te ascult mă gândesc că demult, tare demult, ele erau aripi.

Uite ce frumos rămâne în urma noastră, tată, și ce limpede în noi.

adevărul e că rămânem prizonieri lipsiți de timp dar cu ficatul în noi așa naivi, fără de cunoaștere; uneori, el e mai important decât inima, descompune amarul.

sunt om între cer și pământ pentru om.

Ra și tot ce am fost vreodată au fugit mâncând pământul lăsându-mă vrabie mută în mijlocul stepei mele întinse.

instinctiv mă ascund în a fi țăran – singura ființă împăcată cu timpul

lasă-mă să fiu pasăre până îmi trece

A încerca din toți rărunchii să iubești ceea ce instinctul spune că e de neiubit.