Poezii

Iată-mă din nou aici, în fața stâlpului negru pe care se sprijină lumea știută, cel fără umbră pentru că umbra e el.

clipa adormirii, cea în care suntem de-a binelea singuri – o știți, cea a dezbrăcării de rațiune, faimoasele momente ale vulnerabilității când corpul rămâne chircit iar universul devine unul măcar că în pat sunt doi, clipa adormirii în care ne retragem așa cum se retrag la adăpost girafele să nască

Poate că fug de mine. Și mă trezesc iarăși de data asta eu, eul amintirilor și al gândurilor mele. Mă trezesc râzând, oarecum liniștit, cu certitudinea că în universul celălalt nu există întrebări, ci numai curiozitate.

da, trebuie să tac cu ochii aplecați să îmi văd picioarele mulțumit să știu că ele m-ar fi putut oriunde, în bucătării mici în marginea unei livezi, în sălile înalte cu tavanul boltit unde am băut la masă cu zeii, în case, în oameni, mai ales în oameni

un singur om m-a văzut așa și mi-a spus că aș fi o insulă, eu am dat alene din coadă dispărând în mine ca un pește bătrân.

copii pentru care realitatea e un caleidoscop reflectat în culori pastelate, bătrâni cu ochii închiși nemișcați trăindu-se pe dinăuntru consumând tot ce mai e de consumat printre amintiri și prezentul, mereu prezentul

l-am privit pe frunte îi scrisesem tu nu vei pleca niciodată de aici numaidecât am albit și nu am mai fost copil ci copac

trebuie să rămân treaz în aerul ăsta umed sufocant ținându-mă strâns de ideea că dacă mă voi scufunda trebuie neapărat să duc cu mine ceea ce știu, să nu uit nimic, să îmi port toată lumea în piept și să o răsuflu dincolo, să se mai nască o dată.

am descoperit că visele sunt duplicitare, în ele nu există matematică, uneori nici în oameni, nici măcar în dimineți

În timp ce te ascult mă gândesc că demult, tare demult, ele erau aripi.