Voyeur

Să iasă din mine ca dintr-o lupoaică tătarul născut cu opt sute de ani în urmă,
Să iasă icnit, brutal și sângeros de-a dreptul pe iarbă într-o dimineață friguroasă
Cu buricele degetelor încleștate pe un smoc de păpădii
Și cu mintea proaspătă aiurea, către cerul albastru unde vede abia deslușit viitorul.
E hei, voi striga în chip de lupoaică, fătul meu, mi te-am fătat liber,
Așa îi voi zice în vreme ce îmi voi înfuleca placenta,
Fii, îi voi striga și el va fi,
Va crește văzând cu ochii roșii,
Va mânca pământul în goana sa
Și se va preface în eu –
Cu un ochi în visare spre cerul acela albastru
Și alt ochi spre descifrarea diferenței lui Deleuze,
Iar cu al treilea, cel din frunte, mă va vedea pe mine cum te privesc lacom
Și învederat vă zic, toate acestea întâmpla-se-vor în vremurile din urmă
Când eu nu voi mai fi aici decât ca idee în mintea ta,
Când fătul acela ofrandă dată mie te va săruta și își va încolăci brațele peste mijlocul tău –
Iar tu te vei da, așa cum mi te-ai dat sute de ani de fiecare dată gâfâind sub greutatea mea,
Cu privirea într-o parte,
Văzându-mi umbra alături cum mă ating cu ochii ațintiți la împreunarea voastră
Ca și cum toate acestea în visul meu s-ar petrece
Iar eu sunt ofranda, tătarul și tot
Nebunul ierbii fără capăt și albastra mirare pe care o ai
Când mă naști icnit, din nou și din nou,
De fiecare dată când îmi încolăcesc brațele în jurul mijlocului tău
Făcându-te încă o dată a mea.