
Bruxism
nu vă supărați, scrâșniți des din măsele? m-a întrebat stomatologul, scrâșnesc, zic, așa e, din măsele, din dinți, din toate oasele, din ficat mai scrâșnesc și din fiere
Nu scriu versuri din plăcere, nici din pasiune, ci pentru că ele sunt parte din mine.
nu vă supărați, scrâșniți des din măsele? m-a întrebat stomatologul, scrâșnesc, zic, așa e, din măsele, din dinți, din toate oasele, din ficat mai scrâșnesc și din fiere
Să rup toate foile din cartea lui Traian Furnea și să te acopăr cu ele când dormi. Să te întrezăresc apoi printre pagini și să citesc
copilul chior cu obraz de granit sub pânzele albe departe călător stăpânul hoților, al negustorilor cinstiți, învățătorul de corbi, îmblânzitorul de vorbe, ascultătorul tăcut cu buze prea moi când sărută cu singurul ochi luminătorul puterii din spatele gândurilor, născocitorul de mări, făuritorul de bărci lungi cu securea cioplindu-se în chip de trunchi de arțar
ce bucurie galopul, ce libertate stepa, cizmele înalte, inima ta, metronomul care ține laolaltă toată această alcătuire, eu ținându-te strîns la piept sub cămașa care de acum îmi flutură în vânt albă contrastând cu albastrul și verdele din biroul meu nemărginit căruia i-am dărâmat pereții sâmbătă să am loc să dansez cu tine
nu mă interesează rujul tău și nici rimelul, sunt dumnezeul gol care își sprijină capul pe gleznele tale când ai ședințe pe zoom
rădăcinile doar se simt așa cum doar câteva inimi se simt precum a ta, precum a mea, ne învârtim în același carusel pe locuri separate cu ochii unul la altul, e gălăgie și haos tu îmi interzici orice diminutiv
tragem cortina, ne retragem în valhala așternutului nostru, tu adormi cu fundul lipit de burta mea iar eu, cu mâinile pe omoplații tăi, caut cu degetele să aflu dacă ți-au crescut deja aripile.
aici suntem protejați în pântecele mamelor noastre unde ne-am despăturit întâia oară inimile, hrănindu-ne cu lapte de iapă limbile ne au gust de pământ și de iarbă
În cuvintele din cartea din geantă pe care nu știu de ce o car după mine la birou, în turnurile Caucazului, în proiecții și în imaginație, în personajele mele
Să îmi las inima să mi-o ia înainte călare pe corpul acesta schilod care mai poartă în el posibilitatea galopului
Atunci plec spre capătul lumii, mă știi la fel de bine pe cât îmi cunoști caii și corăbiile lungi, la fel de bine pe cât îmi cunoști gustul din buze, din degete, din vintre, ritmul inimii negre.