De pildă, oamenii ăștia din parc ce trec nepăsători pe lângă mine înseamnă tot atâtea realități, cu fiecare din ei în centrul fiecăreia, realități în care eu sunt o umbră pe care poate nici măcar nu au văzut-o. Așa cum deasupra mea sunt stele pe care nici măcar nu le pot observa pe fiecare în parte.
Îmi sunteți mute, oaselor, dar eu vă simt, oho, cum plângeți să vă întoarceți în pământ și cât vă e de greu să mă purtați.
Sunt pasărea neagră, îmi sunt corb și mă privesc în zbor cu ochiul meu, cu singurul meu ochi Sunt zeul chior Bunule, de ce ai prăbușit cerul pe umerii mei, nuștii că nu mai am aripi?
Voi fi mereu cel ce sunt
Sufletul meu descompus stă ghemuit în stomac ca un fetus, doar inima îmi bate mai tare, mai repede, mai strânsă
o garsonieră pentru că nu înseamnă altceva decât o fereastră, o singură fereastră pe un perete cu multe ferestre identice în umbra căreia mă voi ascunde viclean ca un copil în camera cu oglinzi - ghici care sunt eu!
Treizeci de ani înseamnă prea puțin pentru cel care a moștenit o fermă să devină altceva decât fermier, dar e un timp suficient de lung încât să ajungă să se cunoască pe sine iar apoi să se întrebe ca pe un copil: Ce vrei tu să te faci, Ulf, acum când te-ai făcut mare?
trei sute de mii de năpaste, de șfichiuri de bici și săgeți în fața zidurilor tale, timpule cu pereții de sticlă și fotolii de piele
numai și numai priponul mă mai ține azi pe pământ, stăpâne
mi-e greață la gândul că aș putea pleca de lângă tine, simt că parcă mi-aș vărsa sufletul.
Timpul stelelor este altul decât timpul nostru. Ele nici nu știu că existăm, oh, dacă ar ști.
Nu e nimic aici din ce visați, nici oglinzile nu sunt oglinzi, nici ideile idei, lăsați orice speranță, doar noi suntem noi