trebuie să rămân treaz în aerul ăsta umed sufocant ținându-mă strâns de ideea că dacă mă voi scufunda trebuie neapărat să duc cu mine ceea ce știu, să nu uit nimic, să îmi port toată lumea în piept și să o răsuflu dincolo, să se mai nască o dată.
învelește-mi, Doamne, inima cu tablă ca pe o casă nouă de gospodar. fă-mă sat într-o câmpie prăfuită, să se ridice salcâmii din colțurile mele. să se nască din mine oamenii și apoi să plece, fiindu-le dor. alții să se vină și să se ridice, copiii să copilărească și să-mi zică acasă.
am descoperit că visele sunt duplicitare, în ele nu există matematică, uneori nici în oameni, nici măcar în dimineți
oamenii mor, la fel și rudele lor, între dânșii dar nu moare fapta celor cu onoare, slava celui luptător.
În timp ce te ascult mă gândesc că demult, tare demult, ele erau aripi.
Uite ce frumos rămâne în urma noastră, tată, și ce limpede în noi.
adevărul e că rămânem prizonieri lipsiți de timp dar cu ficatul în noi așa naivi, fără de cunoaștere; uneori, el e mai important decât inima, descompune amarul.
sunt om între cer și pământ pentru om.
Ra și tot ce am fost vreodată au fugit mâncând pământul lăsându-mă vrabie mută în mijlocul stepei mele întinse.
instinctiv mă ascund în a fi țăran - singura ființă împăcată cu timpul
lasă-mă să fiu pasăre până îmi trece
A încerca din toți rărunchii să iubești ceea ce instinctul spune că e de neiubit.