Momente cu sufletul meu

Despre momentele când miezul mi se așază pe inimă:
cum care miez
începutul, uneori,
sfârșitul, alteori,
miezul pământului și al vieții
eu i-am spus logos
da, da, atunci trebuie să scriu
așa cum alții trebuie să se roage
sau să se oprească din mers,
să coboare și să privească apusul soarelui.

Despre aceste momente dar și despre cele când
miezul nu mai e miez
ordinea e neordine
aerul smoală
iar eu trebuie să îl respir
și mă agăț de cuvinte necunoscute
estone
georgiene
cecene
mongole
cajune
tătărești
ca să nu uit cât de mare e logosul
și cât de mic eu
ca să merg împreună cu sufletul
ținându-l de mână
uite, iubitule, am să îți arăt oamenii ăștia
să îi iubim și pe ei pentru cuvintele lor
pe care încă nu le înțelegem.

Câteodată, smoala se topește.
Plămânii răsuflă ușurați,
urechea deprinsă începe să prindă frânturi,
ochii se luminează mari
zicând înțeleg! înțeleg!
E în asta o fărâmă de fericire, suflete,
are să fie bine
hai să dansăm.

Alteori, smoala se întărește ca orice catran iar eu,
cu sufletul în brațe, îi suflu pe față –
să nu uităm să respirăm, puiule,
el nu mă aude cu ochii închiși și buzele strânse;
dar smoala se curăță prin muncă, am aflat.
Stai aici, la soare, suflete, mă întorc repede.
Mă voi curăța prin sapă, prin mistrie, prin clește și patent,
prin palmele astea care încă mă ascultă
nu ca plămânii
și cu fiecare brazdă nouă trasă mai cade o bucată de smoală,
cu fiecare țeavă potrivită în filet și strânsă în menghină alta,
cu fiecare șurub strâns în lemn alta
pănă mă întorc obosit dar curat acolo unde am lăsat sufletul
scoală, zic, respiră și hai că avem treabă.

Uite ce frumos rămâne în urma noastră, tată,
și ce limpede în noi.

E și în asta o fărâmă de fericire, suflete,
are să fie bine
hai să dansăm.