Când nu mă încape timpul
Câteodată orele sunt atât de scurte în noapte că îmi ies gândurile din ele ca tălpile de sub o pătură ce nu mă mai încape.
Arendașii
Ce strâmbă lumină cade azi pe pământ și tremură iarba și îmi tremură pașii pășind șovăielnic și strâmb, rând pe rând.
Armânlu nu cheari
Ce tristă ar fi lumea fără soare și cât de singuri frații fără frați, orbecăind tăcuți și muți și întunecați și prea însingurați în lumea asta mare.
Fericiți rătăciții în vânt
Fericiți insularii, cei cărora numai oceanul le mărginește singurătatea. Fericiți rătăcitorii fără de margini, fericiți cei ce cunosc libertatea. Fericiți călătorii departe atunci când barbarii vor arde cetatea.
Leoaica de pe Voroneț
Între noi curge un râu de foc și nu ne mai găsim; l-ai cunoscut, leoaico, l-am cunoscut și eu. De ce mai curge râul și cum să ne găsim? Leoaica stă pe un mal, pe altul stă un leu. Mă întreb de ce există, de ce ne împărțim?
Scrisoarea lui Jabal din Qatif
Dragul meu, ai mirosit vreodată deșertul? Știi cum se simte, cum se aude și mai ales ce îți spune vântul uscat? Să mergi mai departe, să nu te oprești. Dacă te oprești, te îngropi singur.
Când degetele mă apucă de glezne
când sunt obosit e ca și când mi-ar cădea, rând pe rând, mâinile de la coate în țărână și m-ar apuca de picioare, printr-un gest nefiresc și grotesc să îmi spună că ajunge cu atâta alergare, că ar fi vremea să mă opresc și să merg liniștit la culcare.
pe Jupiter plouă cu diamante
pe Jupiter plouă cu diamante cât oul de palmipede, cât covrigul din coada câinelui jupiterian care se întinde leneș la umbra lui Ganimede când se oprește ploaia și a mai trecut un an.
Leoaica de pe Voroneț
Leoaica de pe Voroneț - Poezii. București, 2014
Nu știu de nimeni
în mersul meu dintre gând și cuvânt câteodată mi-e greu să mă știu și pe mine mergând așa viu pe pământ
Fii tu
Fii tu cel ce poate atinge luna cu degetele întinse copăcește noaptea la fereastră, fii tu cel ce zboară fără a-și înghiți regretele, lasă în urmă noaptea albastră și fii.
Omul din rulotă și fata cu maimuță
Era cam sărat peștele, mi-a spus scuzându-se și parcă temător că nu o să îmi placă, deși după felul în care îl înghițeam cu tot cu oase trebuia să își dea seama că nu mai mâncasem de două zile. La urmă mi-a dat bere și țigări și am stat de vorbă.