Scrisoarea lui Jabal din Qatif

Dragul meu,

ai mirosit vreodată deșertul? Știi cum se simte, cum se aude și mai ales ce îți spune vântul uscat? Să mergi mai departe, să nu te oprești. Dacă te oprești, te îngropi singur.

Omul când se oprește are instinctul să prindă rădăcini, să se așeze, să zică lasă, aici am tot ce trebuie. Dar în deșert rădăcina e înșelătoare. Se înfige ușor și adânc în nisip, mulțumindu-se la început să primească cele câteva picături din roua dimineții.

Dar omul crește și are nevoie de mai mult, rădăcina i se întinde și mai mult căutând o apă pe care nu o va găsi niciodată. Apa aici nu e făcută pentru cel ce stă, ci pentru cel ce umblă. Și când își dă seama de asta, cel înrădăcinat realizează că este prea târziu și că e prizonierul propriei sale rădăcini.

Nu se va mai putea ridica niciodată și se va stinge încet, căutând în zadar un lucru pe care nu îl va găsi.

Ascultă vântul, ți se pare cumva că îți spune stai? Ascultă cerul, stelele, ți se pare că ele stau pe loc?

Pleacă. Nu apa este cea pe care trebuie să o cauți, chiar dacă o vei întâlni în drumul tău. Pe tine trebuie să te cauți, urma ta pe nisipul deșertului. Dacă nu lași urme, cine ai fost? Pleacă și cu fiecare urmă lăsată pe praful acestei lumi împlinește-te și află ceea ce te întrebi. Nu vei afla răspunsul stând așezat cu palma la tâmplă, ci mergând drept și înainte.

Pleacă și află cine ești și de ce.

وتفضلوا بقبول فائق التحية والاحترام

Jabal