Iubesc tăcerile pentru că ele ajută la conturarea gândului ca ființă. Iubesc cuvintele rostite în limbi bătrâne pentru că trebuie să înveți pentru a le afla înțelesul. Iubesc vorbele spuse șoptit și molcom pentru că și înțelesul lor se umple de blândețe.
Azi am înțeles. Dacă iubești pe cineva, nu te aștepta ca sentimentul să se întoarcă imediat înapoi! Iubești un om pentru ceea ce este, nu pentru ceea ce simte.
Din când în când, inima mea se încalță și pleacă. Îmi lasă pe piept un carton pe care scrie „vin imediat” și dispare fără urmă cu prima marshrutkă din stația Didube
ca om, am căutat sensul infinitului. ca munte, am aflat că nu există trecut și viitor, doar un infinit de posibilități
Douămiisme are două secțiuni distincte, aflate în oglindă. Prima parte, numită „călător la sud de Caucaz în țara pietrelor care cuvântă”, este jurnalul unei călătorii de-a lungul țărmurilor anatoliene ale Mării Negre, apoi în Georgia, din portul Batumi până în Tbilisi și de aici spre versantul sudic al muntelui Kazbek.
Degeaba îmi spui să stau și să te aștept; nu vezi că timpul trece altfel între noi? eu îl observ cuminte, un punct cu ochi aflat deasupra valului pe care tu plutești
și a venit în seara aceea o ploaie mare, oamenii alergau și carnea le tremura pe oase săvârșindu-le formele pline cu esența zborului.
Am trecut într-o dimineață pe un trotuar curat pe șoseaua Colentina. Trei femei stau pe bordură, așteaptă microbuzul și sparg semințe. Femeia în vârstă, privind cu invidie spre un viitor supermarket deasupra căruia scrie „Hoșgeldiniz”: Ai dreacu turcii ăștia… (face o pauză de o secundă, cât să își – ptî ptî – arunce cu limba […]
Obișnuia să îmi spună te sărut în loc de la revedere. Întotdeauna te sărut, niciodată pa, niciodată la revedere, întărind astfel prin cuvinte un gest al prezentului, nu al viitorului anticipat prin care cele două persoane presupun că se vor revedea.
Ar fi trebuit să o iubesc. Ea m-a iubit, asta cu siguranță, măcar din instinct și m-a iubit. Încerc să îmi amintesc un moment în care la rândul meu să fi simțit același lucru. Nu pot.
Aici, oamenii mor drepți iar frunțile lor nu sunt sparte în cădere pe stâncă, nu. Ele împietresc după moarte și apoi le mai scapă câte un gând prin crăpături sub forma unui smoc de iarbă verde.
dacă în școală miroase a copii, prin păduri a soc și a flori de tei iar în poiană a iarbă și a păpădii, de ce la mec miroase a grabă și a ulei în loc de bunătăți în farfurii?