Moartea lui Amirani

la început, mi-a amorțit mâna stângă.
pieptul mi-a înghețat și împreună cu el
plămânii au încetat să se mai miște,
inima s-a oprit în neclintire
și ochii mi-au trecut dinspre lumină
în lumină
iar sufletul dinspre om
înspre piatră.

ultima adiere de vânt venită de pe Elbrus
am simțit-o pe frunte și pe vârful degetelor,
apoi totul s-a oprit în jurul meu
și am aflat că nimic nu se mișcase
de fapt până atunci întru oameni,
ei erau pur și simplu acolo, ei erau iar timpul
trecea peste ei cu un infinit de prezenturi,
cu un infinit de existențe separate din care
nu eram conștienți decât de una singură
pe care o alegeam, ca oameni,
noi înșine.

ca om, am căutat sensul infinitului.
ca munte, am aflat că nu există trecut și viitor,
doar un infinit de posibilități, un infinit de stări,
un infinit de existențe așezate ca pietrele
sub talpa celui care se cheamă om.

Asta s-a întâmplat și s-a spus în anul 4506, luna Mehekan, ziua Margar. Scriu ce văd și spun ce aud pentru cei ce nu văd și pentru cei nu aud. Amirani cronicarul.