Stejarii tineri nu se tem de trăznet (2)

Azi am înțeles.

Continuare de aici: „De ce, de ce nu am putut să o iubesc? Să se fi schimbat ea la un moment dat și dragostea ei față de mine…?”

Nu are legătură cu dragostea, ci cu ea însăși. Da, m-a iubit, dar ăsta nu este un motiv suficient ca eu să o iubesc la rândul meu! Dacă iubești pe cineva, nu te aștepta ca sentimentul să se întoarcă imediat înapoi! Iubești un om pentru ceea ce este, nu pentru ceea ce simte.

Iar eu nu am putut să o iubesc pentru că: nu am văzut-o zâmbind. În rarele momente când își ridica în sus colțul gurii, nu reușea să scoată la iveală decât un rictus ironic și tăios, fără nicio urmă de blândețe, de gingășie, de bunătate.

Iar eu nu am putut să o iubesc pentru că: nu am simțit în ea nici cea mai mică urmă de bunătate, de empatie, de compasiune. Când dăruia, avea grijă de fiecare dată să întărească faptul că o face din obligație, uneori chiar din noblețe – ah, ce darnică sunt eu – urmând să amintească aceste gesturi oricui și oriunde, pentru a-și hrăni din aceasta orgoliul.

Iar eu nu am putut să o iubesc pentru că: a pus orgoliul mai presus de orice altceva, mai presus chiar de mine. Din orgoliu m-a sacrificat, fără ca măcar să fie conștientă de asta. Pentru că s-a crezut liberă când de fapt era închisă, pentru că s-a crezut puternică când de fapt era slabă și neputincioasă, pentru că s-a crezut sclipitoare când de fapt nu a reușit să înțeleagă nimic.