Te sărut, așa îmi spunea. O întâmplare povestită înainte ca ea să se întâmple

Obișnuia să îmi spună te sărut în loc de la revedere. Întotdeauna te sărut, niciodată pa, niciodată la revedere, întărind astfel prin cuvinte un gest al prezentului, nu al viitorului anticipat prin care cele două persoane presupun că se vor revedea.

Te sărut, o afirmație plină de sens, plină de imagine, de simțuri și plină de acum, spre deosebire de secul, preascurtul pa, spre deosebire de vetustul rămas bun sau de resemnatul la revedere, care cuprinde în el un dram de rutină și siguranța unei revederi neîndoielnice: La revedere, acum ne despărțim și bineînțeles că în scurt timp ne vom revedea.

Nu, pentru noi nu era așa. Mara îmi spunea te sărut pentru că noi nu știam ce va fi. Nici nu aveam nevoie să știm, noi nu trăiam în ieri sau în mâine. Îmi spunea te sărut iar eu o auzeam, în gând, explicându-mi sensul sărutului: uite, asta îți fac acum, acest gest, ia-l pentru că nu știm ce va fi mai departe.

Mara a avut întotdeauna talentul închiderii prezentului într-un sunet, într-un cuvânt, într-o construcție.

„Poate că mă încăpățânez să cred în ceva logic, când de fapt ar fi atât de clar și plauzibil că e vorba doar de o legătură puternică”, mi-a spus odată, încercând să găsească logica din spatele sentimentelor.

„Draga mea, tu încerci să găsești explicații și la lucrurile ce nu pot fi încă explicate”, i-am zis încheind discuția, strecurând acel „încă” drept garanție a unei rezolvări ulterioare a problemei.

Raționamentul ei aluneca apoi spre metafizică și începeam să vorbim despre moarte, despre suflet și despre timp; ore în șir puteam vorbi despre asta la fel de ușor cum ore în șir puteam să nu ne spunem nimic și totuși să ne ascultăm.

Iată, Mara, o legătură puternică: a asculta tăcerea celuilalt. Explică-mi. Cum de tăcerea noastră spunea mai multe decât cel mai concis discurs? De unde știu acum că îți este dor de mine, mai mult decât vreodată?

E vară în Tbilisi, în marshrutka ce gonește spre Gori geamurile sunt deschise iar mie îmi intră în nări tot aerul Caucazului, în urechi toate șoaptele pietrelor kartveliene și pe lângă ele te mai aud și pe tine.

august, 2014

***

Ți-am scris această scrisoare cu două luni înainte ca ea să se întâmple, mi-am amintit toate acestea despre tine cu două luni înainte să mi le amintesc de fapt, sunt în Tbilisi cu două luni înainte să ajung acolo. Pentru că timpul nu este nimic altceva decât o eșarfă de mătase iar eu sunt negustorul de mătăsuri.

Această fotografie încă nu a fost fotografiată :)