Eu aud liniștea din spatele vorbelor, David, și liniștea este o expresie a gândurilor. Construite riguros și dispuse în cerc în jurul minții ele tind să izoleze capul. Iată de ce, dragul meu, pe mine nu mă va trage niciodată curentul.
Ea, tăcerea, se poate ridica maiestuoasă și din puțin, nu doar din mult. Ba uneori se poate ridica și din nimic, așa cum probabil s-au născut timpul și spațiul. Încă nu îmi este clar cine a cui consecință este, timpul a spațiului sau spațiul a timpului? Iată un lucru inexplicabil care m-a urmărit întreaga viață, precum tăcerea.
Dragă Avram, ai vrut să știi când a încetat totul? Într-o dimineață.
Cacofonia este, în sine, o regulă de vinilin. O copertă ieftină pusă de minți înguste peste cei cu idei și exprimare largă.
aici e liniște și copacii vorbesc
în cuvinte necopăcești
și îți spun să te îndrepți spre lumină,
te sufocă pădurea altfel.
sunt un fel de paranteză
pusă într-un nimic discret,
ce discretă ipoteză...
după atâția ani te-am revăzut
și ți-am cântat așa tăcut
precum mă știi și te-am rugat
cântând în fluierul scobit
din osul meu un pic albit
cu fiecare pas ce am pășit
Mara a vrut să mor înaintea ei. De ce? „Pentru a te feri de durerea pe care ai simți-o la moartea mea”, mi-a spus. „Lasă-mă pe mine să simt asta, lasă-mă pe mine să te plâng prima”.
Da, omul acela nu poate să meargă pe picioare, deși ar fi trebuit să poată. Dar eu, la rândul meu, sunt la fel de neputincios ca el pentru că aș putea să conduc o mașină dar nu am carnet. Sunt la fel de neputincios pentru că m-aș putea învârti deasupra Brașovului cu un aeroplan, dar nu sunt pilot. Aș putea să traversez Dunărea înot, dar mi-e teamă.
În fiecare dimineață, mă îmbrăcam și coboram din apartamentul meu de pe strada Virsaladze, trecând prin parcul Giorgi Leonidze și făcând dreapta pe Rustaveli, până la oficiul poștal. Câteodată, din ce în ce mai rar în ultimii ani, aici găseam o scrisoare care începea așa: „Iubitul meu”.
azi am văzut porumbelul zburând printre ghearele uliilor;
era negru de fum și cerul albastru pătat cu un sânge
ca laptele dulce de pasăre,
era negru de fum și zbura printre zdrențe de cer
sfâșiate cu ciocul de ulii,
acum treizeci de ani, oamenii își vorbeau cu altfel de cuvinte,
alese pe sprânceană, literă cu literă, cu vocala lustruită
astfel încât să lucească prin dinți a curat când e spusă.