Dacă muzica este adevăr și frumusețea stă în spatele adevărului, Dumnezeu este condiția, este ansamblul condițiilor necesare pentru ca ea să existe. Este ceea ce unește, nu ceea ce dezbină, este ordinea, nu haosul. O afirmație dogmatic corectă, pentru că ce înseamnă unitatea între oameni? În primul rând iubire.
în fiecare om există o casă și fiecare om e casă pentru cineva, o casă cu acoperiș de tablă sub care se adună câteodată musafiri; unii stau cinci minute la o cafea, alții rămân și nu mai pleacă.
în Plumbuita miroase a frunză udă, a baltă, a reavăn și a retrocedări.
atâta crăciun încape într-o sacoșă venită din piață încât devine o povară ce lasă pe scara tramvaiului o picătură grea de sânge de porc.
câteodată chiar se întâmplă ceva pe aici, trebuie doar să îți amintești unde ai ascuns sacoșa cu noutăți.
e prima iarnă în care soarele e altfel decât îl știam, e mai departe și mai mic și mă întreb dacă el pleacă sau eu fug de el cu pământ cu tot.
Ceva s-a schimbat anul ăsta. O schimbare nu în forma realității, așadar greu de identificat prin coordonate, ci în substanța existenței mele. Am aflat că acolo este mult mai mult eu decât credeam.
Mă închid și construiesc apoi ziduri în jur pentru a-mi apăra, precum zidurile lui Teodosie, ultima fărâmă de Bizanț, ultimul polis al firescului lumii mele.
suntem doar noi aici și Jupiter pe cer, avem și ceai și zahăr și lumea pare mică și templul e departe cu lumea lui cu tot.
îmi iese un șarpe din frunte unduitor precum eșarfa de mătase a timpului furat oamenilor în trecut, semn că azi e prea mult
- Vrei să mai iei o lingură de supiță? Nici o ceșcuță din ploaia aia caldă de vară, condimentată cu miros de frunză de nuc și o idee de iarbă?
Va muri Colentina bătrână cu grădini și uluci peste un timp, descărnată de pomi și de oameni bătrâni; unde ieri mai creșteau încă nuci și salcâmi mâine-or crește din piatră alte blocuri și cruci.