Tunelul din spatele bibliotecii

Ceva s-a schimbat anul ăsta. O schimbare nu în forma realității, așadar greu de identificat prin coordonate, ci în substanța existenței mele. Am aflat că acolo este mult mai mult eu decât credeam.

Primești o astfel de veste cu surprindere, ca atunci când în spatele unei biblioteci descoperi un tunel despre care habar nu ai avut că este acolo. Apoi intervine fascinația explorării, curiozitatea și entuziasmul care însoțește căutarea. Și, desigur, se naște întrebarea: cum a fost posibil? Cum de a fost aici tot timpul, la doi pași de mine, fără ca măcar să bănuiesc ceva?

Nu am intrat în tunel alergând copilărește, ci grijuliu, cercetând meticulos. Nosce te ipsum. Pe măsură ce cunoșteam mai mult din noul eu, pășind tot mai departe în acel tunel, mă îndepărtam de eul cunoscut. Iată dualitatea. Și iată provocarea, cum să ții totul la un loc, cum să te ții într-o singură alcătuire unitară de eu vechi și eu nou?

Cea mai simplă soluție a fost și cea mai distructivă. Să dărâm zidurile, mi-am spus, și abia după ce voi face curățenie și oi scoate tot molozul din mine mă voi găsi astfel curat și spațios.

Însă se pune întrebarea dacă nu cumva această dorință de a mă primi pe mine însumi în ceea ce sunt azi rupând barierele nu va schimba iremediabil structura poate fragilă a definiției mele. Dacă totul se va prăbuși și mă voi trezi apoi un punct mic, fără nimic în jur, fără pereți, fără bolte, fără biblioteci? Va trebui să o iau de la capăt și să mă zidesc, lucrare anevoioasă, scumpă și de durată.

Azi, sunt încă un meșter cu dalta în mână, într-o bibliotecă prăfuită dar plină de soare, cu lucrurile așezate la locul lor. Sunt cu dalta în mână gata să schimb totul și mai sunt doar câteva secunde până ce voi lua decizia. Dar într-o bibliotecă secundele trec greu, timpul este altfel perceput și uneori stă în loc. Voi dărâma zidurile, riscând prăbușirea, sau voi închide tunelul la loc și nimeni nu va mai intra acolo niciodată?