De asta, suflete, iubesc pietrele, le las să te mai poarte și ele ca un pântec când obosesc să simt și să te port.
whaat? ai fost la mare, acum?
Mai sus de Plumbuita sunt niște străzi unde un taximetrist mi-a spus mai demult că nu e bine să intru - și am intrat.
Omul are nevoie de atât de puțin ca să fie liber... Aș putea să am totul într-un singur gând, aș putea să fiu tot ce am visat dar nu, nu, mintea trebuie să aibă ultimul cuvânt de spus. De parcă ea, mintea, ar fi buricul pământului, nu sufletul. În minte cresc rădăcinile cum au crescut ritualurile și tradițiile în credință.
Noi nu suntem perfecți, nici pe departe, de aceea închidem ochii uneori și atunci visăm și încetăm să existăm și ne uităm pe noi.
Sunt plecați copiii noștri, nici nu știu de cât timp au plecat, nu vreau să știu... Ei zic că sunt acolo să muncească, dar eu știu, eu știu că nu de asta!
Am ațipit în autocar și am visat, ca tot omul uneori, că mă prăbușeam. M-am trezit deodată și am înțeles că nu spaima alunecării în gol, că nu înălțimea, că nu prăbușirea, că nu moartea...
Cântul e doar un strigăt care vine din om. Îi iese pe buze, iar limba îi coase dantelă pe margini şi cruci în cuvinte.
Un suflet mi-a spus: caută optimismul acela și îmbracă-l în cuvinte. Doamnă, zic, ultima dată când am văzut optimismul atârna pe o funie de întins rufele și îl cam bătea vântul.
Într-o zi o să-mi cumpăr o coasă. Am să o ridic la dreapta și am să izbesc tot ce este așezat la picioarele mele.
Într-o dimineață una dintre cele șase pisici m-a tras deoparte și mi-a spus în șoaptă, să nu audă celelalte: Tu nu o să pleci niciodată din mijlocul creației tale, creatorule.
În seara asta chinezii petrec la mese rotunde și cântă. E sâmbătă seara, la moschee pe strada de alături muezinul a tăcut și nu cântă.