Să nu mai citești istorie în autocar, da?

Am ațipit în autocar și am visat,
ca tot omul uneori,
că mă prăbușeam.

M-am trezit deodată
și am înțeles
că nu spaima alunecării în gol,
că nu înălțimea,
că nu prăbușirea,
că nu moartea,
că nimic din toate acestea
nu m-a trezit,
ci conștiința mea care
își pierduse prezentul.

Eu nu mai simțeam timpul,
așa adormit
și cu cartea căzută în poală;
iar dacă nu îl mai simțeam
poate că pentru mine nici nu mai era!

Dar atunci, rămas fără timp,
cum aș mai fi oprit
totul să mi se întâmple
deodată?

Pentru că toți pescărușii
mi s-au întâmplat,
azi,
numai mie,
toți în același timp!

Și, zic, de aia m-am trezit.

Uite, asta mi s-a întâmplat azi,
ți-am povestit în timp ce îți sorbeai
zgomotoasă ceaiul.

– Scumpule, să nu mai citești istorie în autocar, da?
Mai ales când pleci la Constanța.