Nefirescul

Am nevoie de firesc pentru a fi în firea mea. Nefirescul din jur e un drum cu sens unic: către înlăuntrul meu. Mă închid și construiesc apoi ziduri în jur pentru a-mi apăra, precum zidurile lui Teodosie, ultima fărâmă de Bizanț, ultimul polis al firescului lumii mele.

Și le vopsesc viclean în nefiresc, pentru a părea, pe dinafară, la fel de barbare ca împărățiile oamenilor – nimeni să nu vadă că aici este altceva, că aici alcătuirea aceasta are un acoperiș boltit sprijinit pe o singură piatră, cea mai scumpă piatră din lume. O, dacă ar ști împărații piatra aceasta! Ce armate și-ar face sălaș sub zidurile mele, ce foc s-ar aprinde și cât sânge ar curge!

Dar nu, firescul meu e încremenit în timp și în netulburare. Doar negustorii mi-i trimit cu ochii aprinși și minți agere sub caftane ponosite, să schimbe aurul pe mătase, apoi mătasea pe înțelepciune. Aurul e de prisos și nefiresc pentru Bizanțul înconjurat de ziduri groase.

Aici avem nevoie de pietre, nu de aur, și avem nevoie de înțelepciunea de a le așeza atent, în unghiul potrivit.

Aurul să îl ia împărații și să ne lase pe noi ascunși aici cu piatra noastră scumpă, cea pe care se sprijină întreaga boltă a lumii.