Rustaveli 14

Scrisorile veneau la ora 10, câteodată la 10 și jumătate.

În fiecare dimineață, la ora 9, mă îmbrăcam și coboram din apartamentul meu de pe strada Virsaladze, trecând prin parcul Giorgi Leonidze și făcând dreapta pe Rustaveli, până la oficiul poștal. Câteodată, din ce în ce mai rar în ultimii ani, aici găseam o scrisoare care începea așa: „Iubitul meu”.

Bulevardul Rustaveli, Tbilisi.
Foto: Raymond Zoller
https://www.flickr.com/photos/klamurke/

Eu eram „iubitul ei” iar drumul zilnic până la poștă devenise drumul zilnic către ea. Înainte să intru în oficiul de pe Rustaveli 14, priveam ușa așa cum aș fi privit-o pe ea în ochi. De multe ori tăcută, așteptând să îmi spună ceva. Anii noștri împreună au fost unii tăcuți iar viețile noastre au fost și ele tăcute și singure. Doar ochii celuilalt ne-au urmărit ca o umbră. Pe ai ei îi întrezăream la aproape fiecare colț, mă trezeau dintre gânduri și mă făceau să tresar și să renasc subit în prezentul kartvelian.

„Gamarjoba”, îi spuneam fetei de la ghișeu, iar ea îmi zâmbea așa cum îi zâmbești unui om neajutorat, cu milă și compasiune dar cu tristețe pe buze, o tristețe care spune „îmi pare rău că nu te pot ajuta”. Eu vedeam tristețea în zâmbet și știam că urma să îmi zică „ara…”, nu, nu a venit nimic pentru tine astăzi.

„Gmadlob”, îi mulțumeam, și ieșeam cu pasul la fel de mic precum intrasem. Înapoi prin parcul Leonidze, apoi stânga pe Virsaladze, apoi treizeci de trepte urcate și ușa se deschidea după care se închidea în urma mea, lăsând afară un Tbilisi aflat parcă mai departe decât Constanța ei.

Îmi continuam apoi viața în micul meu univers cu două camere, o baie și o bucătărie, mulțumit că „și astăzi am fost să o văd”.

Mă opresc aici din scris și zâmbesc amintindu-mi că Oskar Kokoschka a comandat o păpușă în mărime naturală a Almei Mahler, atunci când nu a mai putut-o avea alături. Fetiș, nebunie, artă? Poate toate trei, erau doar anii 20, începutul unui secol nebun…

„Am fost să o văd și asta mă face un pic fericit, chiar dacă nu a vrut să vorbească nici astăzi cu mine”, gândeam. Devenisem compulsiv și poate mai mult decât atât, personalizând locuri și obiceiuri cu ideea de ea. Eu nu am avut-o fizic și nici nu am mai simțit nevoia la un moment dat, pe măsură ce ritmul sacadat al vieții se adaptase perfect la tabieturile duse la extrem, pe măsură ce ideea de Mara punea stăpânire pe fiecare acțiune, pe fiecare gest, pe fiecare gând.

Încuiam ușa de două ori după care îmi dădeam jos haina și o agățam în cuier, întotdeauna pe cârligul din dreapta. Intram în bucătărie și spălam vasele lăsate seara în chiuvetă, apoi spălam aragazul, apoi chiuveta, minuțios cu buretele clătit de fiecare dată. Urma apoi ștergerea inoxului cu laveta, absorbind fiecare picătură de apă și storcând-o direct în gaura de scurgere. Câteodată mi se părea că laveta trebuie clătită, atunci dădeam din nou drumul la apă și inevitabil chiuveta se umplea iarăși de picături, ceea ce mă făcea să o iau de la capăt și iar ștergeam minuțios picăturile, operațiune care putea să dureze o oră.

Când consideram că totul este perfect aici, mă mutam spre masă, aranjând scaunele astfel încât spătarul să fie perfect aliniat cu muchia mesei; cele trei șervețele urmau așezate pe centru, iar suportul de tacâmuri în mijlocul lor. Așa știam că îi place ei, îmi spusese odată că nu le ține în sertar ci aici, pe masă, să le avem la îndemână.

Intram după aceea în debaraua de lângă fereastra bucătăriei, notând cu grijă fiecare cutie de ceai, actualizând lista cu mirodenii și condimente pe o foaie scrisă cu creionul și lipită de ușă.

Spre prânz, bucătăria era curată și totul pregătit pentru o eventuală sosire a ei. Nu mâncam aici, doar totul trebuia aranjat perfect și lăsat așa până seara, „poate întârzie”. Îmi luam din frigider câteva felii de brânză, câteva roșii și le mâncam în dormitor, pe o măsuță mică de tablă.

Ceea ce la început trebuia să fie o regăsire și o nouă viață în Tbilisi, se transformase după numai câțiva ani într-o tărăgănare a aceleiași vieți, lungită și trasă secundă cu secundă pe o vale care nu ducea nicăieri. Ajuns aici, în această vale a plângerii, omul se rostogolește în abis, la infinit, dacă stă ghemuit și privește cum totul se învârte sacadat în jurul lui. Prometeu sau Sisif? Care este taina caznelor perpetue și prin ce șiretlic poate omul să se desprindă de zeii care l-au condamnat?

Care este linia clară dintre iubire și obsesie, dintre tic și nebunie, dintre viață și neviață?

***

Am anticipat cele ce aveau să se întâmple în Tbilisi cu 6 ani înainte.