Cacao cu lapte

Azi e o zi ciudată în care copacilor le cad mugurii și înfrunzesc uscat și veșted. Un copil nou-născut a împlinit deja trei ani și mama neschimbată îi zâmbește șăgalnic de la mansarda unui bloc de lângă Ateneu.

Mâine începe școala de parcă nu s-ar fi terminat niciodată.

Mâine începe școala undeva departe iar eu sunt departe și deja cumpăr uniforme de vinilin, pantofi de vinilin, caiete cu copertă de vinilin. O profesoară îmi atrage atenția cu asprime asupra dizgrațioasei alăturări „cu coperta”, iar eu îi spun dizgrațiosul e doar în mintea dumneavoastră academică, doamnă, lăsați copiii să își cuvânte liber ideile și țineți-vă departe de obsesia cacofoniei; lăsați copiii să vorbească ca sorbind zgomotos din cacaua cu lapte.

Cacofonia este, în sine, o regulă de vinilin. O copertă ieftină pusă de minți înguste peste cei cu idei și exprimare largă.

Se întunecă devreme astăzi, aștept dezgolirea plopilor și îngălbenirea frunzei de cireș. Japonezii le privesc încântați renașterea în fiecare primăvară, mie îmi place să mă delectez cu trecerea frunzelor lor în neființă. În unii ani vin omizile și grăbesc timpul, au ele grijă să taie câteva săptămâni dintr-un an, astfel că toamna vine mai repede și copacii se desfrunzesc încă din august și septembrie. Rămâne peste ei o pânză albă ca un giulgiu care anunță că anul acesta toamna se grăbește.

Sub ei, presărate pe pietre, răsar nesfârșite întinderi de perle minuscule, perle negre spre uimirea doamnei profesoare care se întreabă ce sunt.

Sunt caca de omidă, doamnă, îi zic, evitați vă rog și această cacofonie a desfrunzirii.

Omida să știți că este o idee mare, atât de mare încât poate păcăli timpul în regiunile temperate. Ea rumegă zile de vară și lasă în loc seri de toamnă presărate cu un caca mic cât o perlă neagră, minusculă, făcută din timp digerat.