Douămiisme are două secțiuni distincte, aflate în oglindă. Prima parte, numită „călător la sud de Caucaz în țara pietrelor care cuvântă”, este jurnalul unei călătorii de-a lungul țărmurilor anatoliene ale Mării Negre, apoi în Georgia, din portul Batumi până în Tbilisi și de aici spre versantul sudic al muntelui Kazbek.
Degeaba îmi spui să stau și să te aștept;
nu vezi că timpul trece altfel între noi?
eu îl observ cuminte, un punct cu ochi
aflat deasupra valului pe care tu plutești
și a venit în seara aceea o ploaie mare,
oamenii alergau și carnea le tremura pe oase
săvârșindu-le formele pline cu esența zborului.
Am trecut într-o dimineață pe un trotuar curat pe șoseaua Colentina. Trei femei stau pe bordură, așteaptă microbuzul și sparg semințe. Femeia în vârstă, privind cu invidie spre un viitor supermarket deasupra căruia scrie „Hoșgeldiniz”: Ai dreacu turcii ăștia… (face o pauză de o secundă, cât să își – ptî ptî – arunce cu limba […]
Obișnuia să îmi spună te sărut în loc de la revedere. Întotdeauna te sărut, niciodată pa, niciodată la revedere, întărind astfel prin cuvinte un gest al prezentului, nu al viitorului anticipat prin care cele două persoane presupun că se vor revedea.
Ar fi trebuit să o iubesc. Ea m-a iubit, asta cu siguranță, măcar din instinct și m-a iubit. Încerc să îmi amintesc un moment în care la rândul meu să fi simțit același lucru. Nu pot.
Aici, oamenii mor drepți iar frunțile lor nu sunt sparte în cădere pe stâncă, nu. Ele împietresc după moarte și apoi le mai scapă câte un gând prin crăpături sub forma unui smoc de iarbă verde.
dacă în școală miroase a copii,
prin păduri a soc și a flori de tei
iar în poiană a iarbă și a păpădii,
de ce la mec miroase a grabă și a ulei
în loc de bunătăți în farfurii?
Frumoasa mea cercheză a tăcut
și marea dintre noi parcă a înghețat,
așa e de împietrită și tăcută
și rece îi este valul cel neîmbrățișat
și mut îi este malul și singur și uitat...
Câteodată amețesc și nimeni nu știe asta. De la o balerină am învățat un truc: fixează un punct cu privirea și rămâi drept, așa creierul tău nu mai poate fi păcălit că cerul e jos și asfaltul suspendat undeva între urechea dreaptă și frunte.
Dacă suferința duce la încrețirea obrazului,
amărăciunea la aplecarea buzelor
și furia la scrâșnirea măselelor,
blândețea înseamnă limpezimea ochilor și a chipului
Știai că fierul din sângele tău s-a născut în interiorul unei stele care a explodat, înghițind planete și ființele care poate au existat acolo, cândva? Ce sacrificiu ca tu să exiști azi! Măcar pentru atâta lucru și ar trebui să te iubesc...