A închide înțelesul în cuvânt,
iată întâia energie
cunoscută de om pe pământ.
Se întorc bătrânii dimineața din Obor cu cărucioare scârța scârța în urma lor cântând din roți un fel de poezie despre ce a fost și nu o să mai fie.
S-a năpădit de buruieni grădina ei
și în locul sufletului dânsei
care mergea odinioară pe alei
azi am găsit o rană verde și diformă,
încă o casă părăsită în cartier
Am înțeles atunci că încă mai există Oameni care îți sar în ajutor și, lăsând totul baltă, ies seara la cumpărături și vin 15 kilometri ca să ți le aducă, știind că ai nevoie de hrană. Da, încă mai există oameni, iar unii dintre ei trăiesc la Călărași.
Puțini au fost cei care ne-au întrebat dacă avem nevoie de ceva, dar tot puțini au fost și cei cărora le-am cerut și nu ne-au dat. Puțini au fost cei la poarta cărora am bătut și nu ne-au deschis. Puțini au fost cei pe care i-am căutat și nu i-am găsit.
Sâmbătă dimineața, la 9. Aproape două săptămâni de dormit în păduri și pe câmpuri. Fără laptop. Doar cu un telefon cu taste și o agendă cu hârtie.
Azi îmi desenez lumea cu bucăți de inimă,
mai mult sau mai puțin sfărâmate.
Din loc în loc îmi las ghiozdanul
din spate pe pământ; aici facem porțile.
Știi ce suntem? Doi gânditori de gânduri zgomotoase
și începători de existențe, leoaică de safir,
acolo unde nimic până la noi nu existase.
Nu există ucrainieni, nici ucrainian. Definiția e simplă și logică. Țara se numește Ucraina, nu Ucrainia, iar locuitorii ei se numesc ucraineni. Nu ucrainieni.
Am învățat să merg singur pe drumul meu
pentru că doar aici mă așteaptă
pe mine Dumnezeu.
Câteodată orele sunt atât de scurte în noapte
că îmi ies gândurile din ele ca tălpile
de sub o pătură ce nu mă mai încape.
Două berze au zburat fâlfâind larg din aripi când m-am apropiat de capul podului. O turmă mare de oi păștea pârloaga întinsă de-a lungul viitoarei autostrăzi, terenuri lăsate necultivate în așteptarea investitorilor.