Neputința

L-am observat într-o dimineață de iarnă, trecând prin parcul Leonidze către poștă.

Un bărbat între două vârste, îmbrăcat în trening, plimbat într-un scaun cu rotile pe alei. Părea să nu spună nimic celuilalt, cel care îl împingea și apoi îl ajuta să se ridice de pe scaun și să se întindă pe o bancă, la umbră. Stătea doar și privea, mai mult copaci și păsări decât oameni.

Am întrebat-o într-o zi pe Tamara dacă îl cunoaște și dacă stă prin zonă. Nu știu, zice, l-am mai văzut pe aici, e un umtseo, un neputincios.

Am trecut mai departe și nu am mai vorbit cu Tamara despre asta, deși schimbasem subiectul deja nu mai eram atent, îi răspundeam mecanic la întrebări și păstram minute de tăcere, așteptând ca ea să spună ceva. În minte, mă chinuia acel cuvânt, umtseo. Fără ajutor, fără putință. De ce i-a spus așa? Pentru că nu putea să meargă? Dar dacă mi-a spus că nu îl cunoaște, de unde știa Tamara că asta – actul de a merge sau a sta pe un scaun – este o putință sau neputință? De ce a împărțit oamenii și l-a ales pe el într-o categorie, aceea a celor care nu merg? De ce nu i-a spus „es katsi”, omul acesta? De ce i-a spus „umtseo”?

Cine este, de fapt, neputinciosul?

Cineva care nu poate ceva?
Atunci, cu toții suntem neputincioși. Noi putem foarte puține lucruri, comparând cu ceea ce vrem. Eu, de pildă, vreau acum să ajung pe o orbită în jurul stelei Sirius. Nu pot și probabil nu voi putea niciodată.

Cineva care nu poate să facă ceea ce ar fi putut?
Da, omul acela nu poate să meargă pe picioare, deși ar fi trebuit să poată. Dar eu, la rândul meu, sunt la fel de neputincios ca el pentru că aș putea să conduc o mașină dar nu am carnet. Sunt la fel de neputincios pentru că m-aș putea învârti deasupra Brașovului cu un aeroplan, dar nu sunt pilot. Aș putea să traversez Dunărea înot, dar mi-e teamă. Alții nu ar putea să înoate nici lângă mal, pentru că nu au învățat, deși omul este construit și pentru a înota. Alții nu au citit niciodată Flori pentru Algernon, deși ar fi putut să o facă oricând, așa cum eu, la rândul meu, nu l-am citit pe Dostoievski. Iarăși, spun că toți suntem un pic neputincioși.

Cineva care nu poate să mai facă ceva ce a făcut deja?
Da, omul acela a mers și nu mai poate să meargă. Dar eu, la rândul meu, sunt la fel de neputincios ca el pentru că am fost cândva inocent și nu mai sunt. Pentru că am fost tânăr și nu mai pot fi. Pentru că nu mai pot să citesc fără ochelari. Iarăși, spun că toți am făcut lucruri pe care nu le mai putem face, bunăoară să ne îndrăgostim pentru prima oară. Da, toți suntem un pic neputincioși.

Atunci, de ce Tamara i-a spus acelui om neputincios când la fel de bine putea să îmi spună mie așa? Pentru că neputința lui – un scaun cu rotile – era mai vizibilă decât a mea, reprezentată de dorința de a zbura printre stele și galaxii sau de faptul că nu l-am citit pe Dostoievski?