Tinerețe fără bătrânețe
Oamenii își țin în palme zilele ca pe un porumbel. Uneori îl alintă, alteori îl lasă să zboare, atunci se spune că oamenii visează.
Oamenii își țin în palme zilele ca pe un porumbel. Uneori îl alintă, alteori îl lasă să zboare, atunci se spune că oamenii visează.
În vara lui 92, undeva lângă Brașov s-au întâmplat multe lucruri.
Omenirea e mai săracă acum cu un braț de lemne dăltuite. Dăltuitorul e mai sărac cu o amintire iar pământul, ei bine, pământul este același pentru că cenușa i s-a înapoiat.
Din când în când, omul vede o stea strălucitoare în preajma lunii când de fapt acolo sunt două stele care dansează împreună.
Sufletul meu este o sală înaltă și rece cu tavanul boltit din care plec uneori în grabă ca să stau singur la soare.
Fericirea se servește în porții mici precum cafeaua făcută de bunici, când ne așezam în liniște la masă și toate diminețile păreau a fi duminici.
Descopăr că pe măsură ce trece timpul devin un om cu din ce în ce mai puține nevoi.
Odată ca niciodată am îmbrățișat un brad. Cu urechea lipită pe scoarța lui am auzit cum îmi șoptea două cuvinte fâlfâind din crengi.
cât ești de fragilă cu pântecul tău moale, cu spinarea sprijinită de oase ca de o cârjă, cu inima ascunsă sub pieptul dezvelit
Strada Părului este o stradă la fel de bună ca oricare alta pentru o îmbrățișare și pentru a-ți fi dor de repere.
Câteodată, străzile din inima orașului zac gârbovite sub ploaie și se umplu dimineața cu mașini care se mișcă încet ca sângele gros în arterele bolnave ale unui pacient corpolent.
Ce descoperire grozavă, mi-am zis, înseamnă că universul ne-a creat ca să se înțeleagă mai bine pe el însuși - să se savureze, să se înfioare și să aștepte tramvaiul.