Mamaie Ana torcea sub un nuc

În vara lui 92, undeva lângă Brașov s-au întâmplat multe lucruri.

Într-o seară, acolo am sărutat prima dată o fată
după ce am dansat cu ea pe melodia Wind of Change.

A doua seară, tot acolo m-am bătut cu un băiat
pentru că „el îi ceruse primul prietenia”.

În fine, în a treia seară nimic din toate acestea nu a mai contat
pentru că plimbându-mă eu trist și cu buza spartă
am întâlnit într-o poiană ceva ce nu mai văzusem niciodată:
o bătrânică stătea sub un nuc și torcea.

Torcea de-adevăratelea, cu fus și caier de lână,
așa cum știam că se toarce din cărțile cu povești,
iar după ce i-am spus „sărumâna”
m-a întrebat „ce faci pe aici, năzdrăvanule”.

Mamaie Ana din Stupini era îmbrăcată cu o cămașă albă,
pe cap purta o basma trasă spre ceafă,
la brâu avea o cingătoare unde își ținea
o furcă și caierul iar în mâna dreaptă ținea un fus
pe care răsucea un fir gros de lână albă.

Iulia din Galați era șatenă, avea ochii verzi
și purta un tricou alb cu dungi galbene
care devenea transparent când ne jucam cu apă.

De atunci, din vara lui 92, s-au întâmplat multe lucruri,
însă nu am mai văzut vreo femeie torcând sub un nuc
și nimeni, niciodată, nu mi-a mai spus „năzdrăvanule”.