Câinii, ca oamenii (Die gedanken sind frei)

În primele zile din septembrie 2013, după o lungă perioadă în care nu au mai prezentat interes pentru consumatorul de media, o tragedie i-a readus în atenția românilor.

Am să încep prin a dezvolta titlul. Câinele, ca omul, este de mai multe feluri. De foarte multe feluri. Sunt oameni cu pielea neagră, albă, cu ochii albaștri, verzi, cu părul sârmos, lins, sau fără păr, sunt înalți, pitici, slabi, grași, obezi… Așa și câinii.

Unii oameni, tot mai mulți în ultima vreme, mi se par tâmpiți. Evident că nu le spun asta niciodată și nu vreau să jignesc pe nimeni, doar mărturisesc acum unele din gândurile mele ascunse. Die gedanken sind frei. Iar ăsta e unul din ele, îmi cer scuze. Alții sunt deștepți, sunt iscusiți, brici. Datorită lor evoluăm. Se descurcă.

Așa și câinii. Unii ajung alfa și sunt urmați de turmă haită. Datorită lor, specia înaintează, se adaptează, populația de câini se dezvoltă.

Există oameni răi. Oameni care simt plăcere atunci când chinuie pe cel mai slab, fie pisică, fie câine, fie orice altceva. Îi spânzură, îi stropesc cu benzină și le dau foc, se îmbată apoi se duc în grajd să bată calul. Toate astea sunt cazuri reale. Acești oameni traiesc alături de noi în societate, pentru că rar se face pușcărie pentru așa ceva.

Există și oameni buni pe care nu îi lasă inima să treacă pe lângă un pui slăbănog de pisică fără să îl ia în brațe și să îl ducă acasă, să îi dea să mănânce, să bea și să nu îi mai dea drumul pe stradă (așa l-am găsit pe motanul Pufi).

Sau să primească în casă un pui de câine scos dintr-un tomberon, „câteva zile, până îi găsim un stăpân”. Așa a apărut Pitic la noi în familie. Cele câteva zile au trecut de acum 16 ani, iar Pitic – moșneagul – și-a găsit casă la cel ce trebuia să îi fie gazdă temporară.

Ceea ce am făcut eu, adopția câtorva câini și pisici, la care se adaugă o cioară otrăvită și un porumbel degerat, este zero pe lângă eforturile și sacrificiile pe care le fac alți oameni, cu adevărat iubitori de animale.

Există câini buni (blânzi). Unii dintre ei, precum uriașul ăsta care locuiește la casa arhitectului aflată pe drumul dintre 2 Mai și Vama veche. Gardul din piatră are cel mult un metru înălțime, nici nu îl atinge când sare pe drum. Teoretic, ar trebui să își păzească teritoriul. Practic, este unul dintre cei mai prietenoși căței pe care i-am cunoscut, deși îmi ajunge până la piept. Un uriaș blând.

Există și câini agresivi. Din fericire pentru mine, îi cunosc, le cunosc reacțiile, comportamentul. Am avut șansa să lucrez în studenție cu astfel de câini, intuiesc cum, când, dacă și cum atacă. Alteori, nu. Tot într-un sat din Constanta, eram în mijlocul unei astfel de haite, ne împrietenisem, veniseră pe rând să mă miroasă iar eu luasem toate măsurile pentru ca ei să nu mă considere o amenințare. Unul singur a fost neîncrezător și a dat semnalul. Era una din femelele din haită care probabil fătase recent, după cum arăta. Restul au urmat-o și au redevenit agresivi. Nu m-au mușcat pentru că am știut cum să reacționez și să îmi asigur retragerea, dar asta e o tehnică pe care nu toți o au. În niciun caz, o tehnică pe care un copil să o cunoască și al cărui instinct (fatal) este să întoarcă spatele și să fugă.

Poveștile potrivit cărora câinii simt adrenalina, mușcă doar oamenii răi, sunt agresivi doar dacă au fost bătuți de om… sunt doar povești. Există câini agresivi și câini blânzi, în procente diferite, în funcție de rasă, de teritoriu, de moment, de poziția în haită (cei sălbatici) și de educație (cei cu stăpân). Este atât de simplu.

Așa. Dacă ați citit până aici, probabil vă așteptați să vin cu o soluție acum și să îmi dau cu părerea pe subiectul eutanasiere / responsabilitate / câini vagabonzi. Și-au dat-o destui specialiști și părerologi, azi am urmărit și eu câteva ore de emisiuni la televizor, după mai bine de un an în care m-am uitat doar la documentare și seriale online. Nu are rost să zic dacă sunt pro sau anti eutanasierea câinilor și ce eventuale alte soluții văd eu. Nu are rost și nici nu ar fi decent, pentru că nu mă pricep.

Dacă aș fi fost tatăl lui Ionuț

Aș putea să fac altceva și să vă zic ce aș fi făcut într-o situație similară. Dacă eu aș fi trecut prin ce trece taăl acelui băiat. Aici da, mi-ar fi ușor să vă zic, pentru că ai mei au tot 4 și 6 ani. La copii mă refer. Și locuiesc într-un cartier alăturat Teiului. Nu am putut să nu mă gândesc că puteam fi în aceeași situație.

Ca să înțelegeți, trebuie să știți că eu am fost în general un om rău. Unul plin de păcate pe care azi le regretă. M-a întrebat cineva drag, deunăzi, dacă regret ceva în viața până acum și m-a bufnit râsul. Sigur că da, regret enorm de multe lucruri!

Dar nu am putut să fac rău animalelor. Am făcut oamenilor, în schimb. Dar asta e altă poveste. Important e altceva. Cu ceva timp în urmă, am înfruntat răul ăla și l-am scufundat undeva în mine, adânc, pentru că nu l-am putut îndepărta total deși am încercat. L-am acceptat în schimb ca făcând parte din mine și l-am închis înăuntru, de unde mai iese câteodată, ori ca acțiune involuntară, ori ca personificare în unele mâzgăleli de ale mele. Mie-celui rău i-am zis Azazel, așa îl accept și îmi aduc aminte că e acolo și ce nenorociri poate să aducă dacă îi dau drumul.

Eu nu mă pot ierta pe mine pentru păcatele din trecut, sper doar să fiu iertat. Acum trei ani, spuneam că bunătatea și iertarea sunt cheile prin care eu am ales (am înțeles) să lupt cu cel rău și să mă apropii de Cel bun, oricum s-ar numi.

Ei bine, într-o astfel de situație, dacă aș fi trecut printr-o tragedie precum cea prin care trece azi tatăl lui Ionuț, totul din lupta mea s-ar fi risipit. Recunosc cu inima strânsă că Azazel ar fi câștigat.

Ar fi ieșit din mine triumfător în fața tuturor hoardelor de demoni și aș fi omorât, aș fi schingiuit, aș fi ars tot ce mi s-ar fi părut că poartă vina, fie om, fie câine. Și nu aș fi făcut asta emoțional, la mânie, la nervi; aș fi făcut-o cu premeditare, calculat, așa cum fac psihopații.

Azi, la televizor, i-am văzut pe unii care ar fi stat pe lista mea, în rolul criminalului în serie.

Eu aș fi fost Azazel.

Acum un an și ceva…