Dragoş Şerban în Când vine Azazel, nu îl vezi,
Nici nu îl auzi, nu îl simți, nu îl știi.
El nu e mort și nu e dintre vii.
Îți intră în piept cumva ca o părere,
oleacă de durere, apoi o amorțeală
iar mai la urmă ca o îndoială.
Te îndoiești întâi, te uiți de tot apoi.
Ești altul, un amnezic,
înmugurești și crești
și tu devine el,
când uneori mai intră
în tine Azazel.