Negustorul de mătăsuri – Anii aceia

Îmi era sete și uitasem să mai beau apă. Imboldul a dispărut, apoi, dar mi-a rămas toată ziua senzația de nod în gât, de uscăciune în piept, pe care am pus-o pe seama regretelor.

Cu o seară în urmă, răsfoisem acele pagini pe care le uitasem, așa cum uitasem și tot ce era cuprins în ele. Cel mai trist caiet, cea mai tristă parte din jurnal și asta nu prin conținut, cât prin dispariția oricărei amintiri, fie ea a unui om, a unui miros familiar, a vreunei întâmplări.

M-am găsit ca cititor al unei alte vieți.

Cine eram eu? De ce trecuseră toate pe lângă prin mine și prin mine însumi, în toți acei ani?

Răspunsul mi-a venit o dată cu cele două pahare cu apă rece pe care le băusem pe nerăsuflate. Fusesem, pe atunci, desprins de viața așa cum aveam să o înțeleg apoi. Când viața se rezumă la azi, vag mâine, când nu mai contează timpul, nu mai contezi nici tu pentru tine ca devenire. Tu, om, nu devii, nu tinzi înspre ceva anume, nu ai idealuri, speranțe, nu ai dorință. Doar exiști.

Iar în această stare de a fi moare totul în jur, încet, treptat, ca zidurile cetăților care se desfac și prind a se nivela sub timp, sub vânt și sub uitare. Așa s-au năruit vieți alături de mine, cel de atunci. Femei care nu știau că îmbrățișează o statuie rece, alcătuită din clipe care treceau fulgerător și care mureau fără să mai audă teiubescurile. Iar dacă prin cine știe ce miracol statuia le auzea, le uita în clipa următoare pentru că aceea era singura care conta.

Am uitat oameni, cuvinte, întâmplări.

O parte mi-au rămas și le-am recitit aseară. Dacă pe ei și pe ele mi le-am adus adus aminte, nu am putut să mă reamintesc pe mine însumi. Cine era cel care a trăit toate acestea? Cine era acel David care nu părea defel nici singur, nici trist, nici neîncrezător, nici căutător, nici călător și mai ales nici iubitor. Cine era cel care iubea doar atingerea fină, de mătase, a timpului care îi curgea peste umeri.

Un negustor de timp și de mătăsuri, aceea am fost, am rostit cu voce tare având încă buricele degetelor apăsate pe coperta de vinilin. Era rece și aspră, așa cum acum sunt convins că eram la rândul meu atunci.

Negustorul lua vieți și oferea în loc iluzii, speranța că în spatele statuii se află un om, iar omul acela ar fi capabil să iubească sau dacă nu, măcar să fie bun. Lua vieți pe care le măsura în secunde petrecute alături, le ardea și poate știa, poate nu știa că în urmă nu vor mai rămâne nici măcar amintirile.

Citesc.

O vrei? mă întrebase la un moment dat, oferindu-mi agenda ei, pe care o umpluse. Da, zic, o vreau. O citești sau ce? Da, o s-o citesc și o s-o recitesc când va fi cazul, i-am răspuns.

Și ce să afli, mă întreabă. Păi acum nu mare lucru, zic, dar mai târziu o să te facă să renaști în mine, știi? Îmi voi aminti de zilele astea când te strigam pe numele de familie, îți spuneam doamnă și ne prefăceam că suntem serioși.

Atâția ani trecuseră de atunci și, iată, nu deschisesem vreodată agenda ei, nu îmi amintisem niciodată numele ei și nici măcar timpul acelei discuții. Nu doar că nu renăscuse, ci murise încă de pe atunci, alături de mine, îndrăgostitul de timp, negustorul de mătăsuri care îi furasem acei ani mințind-o că avea să reînvie cândva.

De abia acum, când m-am întors acasă, am început să conștientizez și să regret. Ca unul care pleacă și își lasă conștiința agățată în cui, ca pe o haină, pe care o îmbracă în cele din urmă plină de praf, mirosind a stătut și mâncată de molii.

***

De ce a fost așa?

Poate că după moartea Ei mintea mi-a interzis, în tinerețe, orice formă de regret, de durere, ca să pot rezista. Da, poate de aceea m-am transformat o perioadă lungă în statuie și în simțitor de curgerea timpului ca o mătase. Poate de aceea furam vieți, pentru că eu nu mai aveam una. Oare nu îi spuneam, Ei, de atâtea ori, tu ești viața mea?

Pe spatele copertei primul caiet am scris, tot pentru ea, la un moment dat, cu creionul:

„Îmi rup cuvintele în semne subțiri, îndes tutun în ele și le fumez apoi ca pe un viciu pe deplin spiritual. Am atâtea să îți arat din cele petrecute in ultimii ani… am atatea cuvinte nerostite până astăzi să îți loptesc… sunt atât de multe și aș vrea atât de deodată să se petreacă toate. Mă îmbrățișez cu morții, când muzica e îndeajuns.”

A fost, acum realizez, prima dată când i-am acceptat dispariția. Nu mi-am notat data, nu îmi amintesc când, în care circumstanțe și de ce am scris.