Negustorul de mătăsuri – capitolul 1 – Umbra trecutului

Capitolul 1. Umbra trecutului

La început, fusese fascinat de sunetele ce răzbăteau aidoma parfumului printre teii de pe străzile pe care, cu mult timp în urmă, le străbătuse gândind la cifre şi teoreme. Nici măcar nu băgase de seamă în vremea aceea că, rând pe rând, pe lângă el treceau oameni, oameni adevăraţi, din carne şi oase. Care începuseră să-l privească din ce în ce mai ciudat. Nici măcar faptul că teii miros când înfloresc nu băga de seamă. E drept că uneori se întreba ce este mirosul, cum îl putem defini, dar era doar un gând. Un gând nu îţi poate linge plămânii, aşa cum numai teiul o poate face.
Era într-adevăr pe atunci un personaj ciudat David. Acum, se gândea la el ca la un personaj de roman, atât de străin i se părea totul. Dar totuşi locurile acestea, ceva parcă se schimba înăuntrul lui o dată cu fiecare pas pe care îl făcea, e drept, nu la fel de sprinten ca odinioară.

Îşi aminti dimineţile, în care dădea fuga pe nemâncate la anticariatul din colţ (acum nu mai văzu nimic în locul acela, era doar un maidan) unde un prieten vindea, şi îi oprea din timp cărţi care ar fi putut să-l intereseze. Le răsfoia nesăţios, plătea grăbit unul, două sau trei volume şi alerga spre casă, spre cel mai îndepărtat colţ al grădinii de unde nu se mai ridica decât spre seară, când stomacul i se revolta de atâta inaniţie şi ochii de atâta muncă.
O viaţă de altfel cât se poate de nesănătoasă, dar menită să educe spiritul de aşa manieră încât oricine ar fi băgat mâna în foc că băiatul avea să ajungă într-o bună-zi filozof, sau un oarecare gânditor modern, al secolului 20 bunăoară. Lucru nu departe de adevăr. Şi totul ar fi fost perfect, dacă viaţa lui nu s-ar fi rezumat doar la aceste cărţi. E ştiut faptul că spiritul merge mână în mână cu sufletele, iar când acestea sunt despărţite deliberat, aşa cum dânsul făcuse, apare o dezrădăcinare a sinelui, care nu se mai regăseşte în cotidian.

Era deja pierdut într-o cu totul altă lume, a spiritelor ce-şi şoptesc noaptea cuvinte din alte lumi. Realitatea ajunsese un deşert, iar cartea o oază în care îşi stingea setea de a cunoaşte. Şi vroia să cunoască, doar pentru a se revolta sau a fi de acord. Exact cum o vioară plânge lângă pianul care interpretează o sonată, sufletul său devenise o împărţire în şase corzi urlând sau şoptind deasupra cărţilor.

Uitase cu desăvârşire că există ca entitate mărginită de un corp. Uitase că există, şi implicit, ca orice existenţă are margini. Pe acestea le putea doar intui din când în când, trecând strada aiurea şi cu capul în jos, gândind şi asamblând noţiuni, trezit fiind brusc de un scrâşnet de roţi şi aprige înjurături. Intuiţia că există o moarte şi că poate fi chiar a lui nu dura mai mult de câteva secunde, căci avea iar să plece capul, rupându-se de lume, departe de maşinile aducătoare de moarte şi de teii înfloriţi printre crengile cărora se putea vedea uneori curcubeul, după ploile de vară.

După multe ploi şi după multe veri, iată-l din nou în aceste locuri. Nu-şi putu opri un zâmbet atunci când se gândise cât de tânăr putuse fi. Din tinereţe nu mai căutase sufletul ca pe o pasăre măiastră, încăpăţânată să-şi ia zborul în cele mai nepotrivite momente. Doamne, cât de tânăr poate fi un om fără să-şi dea seama de asta. Şi un copil, Doamne, nici nu ştie că e copil, şi nici măcar tânăr încă nu e, şi suflet, Doamne, nu ştie că trebuie să aibă. Şi are, Doamne, are suflet, şi sigur o să-l doară peste timp şi peste ani. Şi mai ales peste ploi o să-l doară.

O grimasă îi brăzdă chipul, deopotrivă zâmbet, deopotrivă lacrimă. Fericire şi durere. Se gândi: oare asta să se cheme nostalgie? O, nu, iar definiţiile. Iar definiţiile! Un blestem al intelectualităţii, gândirea definită, exacerbarea (oare să fie nevoia inconştientă de a demarca domeniile?) spiritului întru satisfacerea cunoaşterii în profunzime a fiecărei idei, a fiecărui gând minuscul ce fulgeră pornind din creier (organ cunoscut) şi se descarcă în suflet (organ nedefinit, noţiune abstractă, neîncadrată încă în timp şi spaţiu).

Dar, definiţiile cu ale lor, şi noi cu ale noastre.

Spuneam că ceva se clătinase înăuntrul lui, la intrarea în acest oraş. Nu vruse să ia autobuzul, trebuia să-l străbată cu piciorul, ca atunci. Se schimbase mult în jurul său, multe locuri abia le mai cunoştea, totul parcă prinsese mai multă viaţă şi mişcare. Se opri la marginea unei intersecţii, şi se gândi câteva momente. Înainte, începea strada ei.
Simţi atunci nevoia să o vadă, mai mult decât oricând. Nu avu însă curajul să o apuce direct în acea direcţie, şi pasul îl purtă la stânga, spre podul cu felinare. Nimeni nu ştia de ce se numea podul cu felinare, că doar nu avea nici un felinar pe el. Era de-a dreptul beznă noaptea, şi poate din această cauză era des frecventat de îndrăgostiţii care se sărutau prelung, la adăpostul întunericului. Ca prin minune, îl regăsi neschimbat. Parcă şi apa avea aceleaşi valuri molcome, pe care le ascultau împreună. Se rezemă de balustrada cu stâlpi din beton încrustaţi cu modele vegetale stilizate, în stil renascentist, şi parcă îi păru rău că nu a apucat de la bun început pe strada ei. Îi era dor de acea casă, de pe atunci năpădită de verdeaţă. Dar îşi dădu seama că deja era prea departe pentru trupul său ostenit de mers şi de amintiri.

I-ar fi pus un trandafir alb pe mormânt. Niciodată nu avusese curajul să se întoarcă acolo, din acea zi de vară, cumplit de călduroasă, zi în care fusese îngropată. O singură dată a privit-o cum se scufundă în…dar nu, nu putea, creierul îi interzicea orice apropiere de acele imagini. Le avea în cap, dar pur şi simplu, nu le putea trece prin faţa ochilor. Un medic îi spusese că e vorba de un şoc. Probabil, avea încredere în doctorul Avram. Exact în acea zi îl cunoscuse, în nişte împrejurări mai ciudate.

În fine, era conştient de faptul că o singură imagine a ei în mormânt, reîntoarsă în priviri, ar fi făcut poate ca inima lui să nu mai bată. Totul, în ansamblu, îi era însă sinistru de familiar şi de apropiat, de parcă adineauri clopotele tăcuseră. Îi fusese de ajuns un singur gând, pentru ca totul să revină fulgerător. Se pierdu iar în trecut.
………………….

Soarele topea totul, chiar şi dangătul clopotului la ieşirea din biserică. Lumea mergea încet, iar el simţea că parcă inima îi bate încet, încetişor, câte o picătură mică de sânge. Strângea batista în mână, şi o ducea la gură la răstimpuri, dar nu pentru lacrimi, ci pentru că mirosul ei mai stăruia încă într-însa. Era batista ei, batistă în care mai recunoştea încă parfumul ei de fată vie. Curios, nu se gândea decât la faptul că acesta avea să dispară după un timp, ca orice alt miros de pe lumea asta, şi căuta disperat o soluţie pentru a-l menţine.

Nici o lacrimă, nici o cută, nimic nu i se putea citi pe chip. Avea ochii atât de goi, precum sunetul acela de adio, de sfârşit şi de definitiv al clopotelor. O ştia undeva în faţă, purtată de maşină, o ştia şi în el, purtată în sângele lui care acum curgea cu picătura. Ştia că în ambele cazuri, va fi purtată pentru totdeauna.

Nu se putea gândi la nimic, toată fiinţa lui era invadată de fiinţa ei îmbrăcată în alb. Nu îşi putea aminti ce făcuse o zi întreagă, îşi amintea doar de un telefon, de o scară urcată din fugă, căzuse, a năvălit pe uşa întredeschisă, apoi doar nişte ochi pe care îi ştia deschişi, la ultima întâlnire erau deschişi şi mari. După care totul devine negru, parcă repeta încontinuu acest fapt. Ochii ei sunt închişi, de ce nu îi deschide nimeni? Spunea asta la infinit.
Îşi revenise după multe ore, şi multe calmante. Stătea pe o bancă în faţa casei ei. Încă imaginea ochilor închişi îl obseda, tocmai din acest lucru nu îl lăsaseră în casă, să o vadă. Un domn înalt, bine făcut, îl ţinea de mână, împiedicându-l să se ridice. După ce în sfârşit calmantele îşi făcuseră întregul efect, intră în cameră. Ar fi vrut să-i deschidă ochii, să-i sărute, să-i insufle viaţă prin ei. I-a privit pieptul minute în şir, atent, în căutarea unei zvâcniri, a unei palide răsuflări, o imperceptibilă mişcare care să alunge vraja şi coşmarul pe care îl trăia. Ar fi sărit atunci în sus, şi ar fi strigat victorios: v-am spus eu, de ce nu m-aţi ascultat, uite, nu e moartă, doar dormea. A fost moarte clinică, v-am spus eu!

De când o văzuse aşa, se împietrise cu totul. Nu mai ştia de nimic şi de nimeni, nici nu realiza că ea nu va putea rămâne la nesfârşit pe masa aceea, şi că va trebui să o conducă pe ultimul drum, pe ultima plimbare prin oraşul lor. Încă de atunci, totul prinse a se derula mai încet pentru el. Durerea pietrificase totul. Nu mai trăia decât amintiri, mai precis secvenţe, un sărut, un braţ care se mişca pe umărul său, un nas ud de ploaie pe barba sa.

Lumea îl privea cu milă, pe majoritatea nu-i cunoştea. Toţi însă, auziseră de el, auziseră despre ei doi. Ştiau şi înţelegeau.

O mână puternică pe umărul său îl făcu să tresară. Se trezi iar mergând în urma ei, într-un convoi nesfârşit. Această nesfârşenie îl ameţise întru totul, şi fu pe punctul de a se prăbuşi. Braţul acela îl susţinu, şi o voce groasă îi spuse şoptit:

– Haide, că mai avem puţin, se vede deja cimitirul.

El, în schimb, nu putea distinge nimic, totul se făcea din ce în ce mai negru în jur, în pofida soarelui strălucitor. Mergea doar datorită celui care îl sprijinea. Înţelese că se apropie de poarta cimitirului.

Şi o dată cu ea, o linişte înfiorătoare se apropia. O linişte în jur şi în suflet, cum nu mai simţise vreodată. Era apropierea veşniciei.

– Te simţi în stare să continui? Dacă nu, te invit la mine acasă să stăm de vorbă. Am maşina aproape.

Cuvintele acestea îl plesniră ca o tresărire a realităţii, dureros resimţită în cele patru puncte ale crucificării sufletului său. De abia atunci avu tăria să-l privească. Era un bărbat cam cât el de înalt, plinuţ, purta barbă. O barbă neagră, neatinsă de fire albe, contrastând cu părul nins, tuns scurt. Avea ochi mari şi luminoşi, albaştri ca cerul senin.

Se opri.

-Mă cunoaşteţi?
-Da, David, mi s-a vorbit mult despre tine. Eu sunt doctorul Avram.

……………………

În astfel de împrejurări îl cunoscuse pe Avram, care îi devenise ulterior dacă nu singurul, cu siguranţă cel mai bun prieten. Serile petrecute în compania acestuia, lungile discuţii purtate, îl ajutaseră în timp să-şi revină.
Toate gândurile acestea îl obosiseră. Plecă de pe pod. Se făcea târziu, şi trebuia să se întoarcă. O cunoştinţă îi aranjase o cameră cu chirie în urmă cu o săptămână, înainte de a ajunge în oraş. Bagajele îi sosiseră cu câteva zile înainte, prin aceeaşi persoană. Nici măcar nu ştia cum arăta camera. Era o garsonieră situată în centru, lângă Facultatea de Geologie.

Era prea obosit să mai meargă pe jos, de data aceasta luă autobuzul. Se aşeză pe scaun, şi până la locul unde trebuia să coboare, nu se mai gândi la nimic, nici peisajul nu-l mai băgă de seamă. Coborî într-un final, se mai uită o dată pe hârtia unde avea notată adresa. Urcă până la etajul doi, ciocăni. Se uită în zadar după o sonerie, dar nu găsi nici una. Mai ciocăni o dată, insistent. Dinăuntru se auziră paşi. Uşa se deschise şi apăru o femeie între două vârste, foarte grasă, genul de gospodină înrăită.

– Dumneavoastră trebuie să fiţi profesorul David. Vă aşteptam mai devreme, pusesem şi masa. Acum, s-a răcit, ce să vă fac. Dar nu-i nimic, îndată se încălzeşte. Poftiţi.

– Sărut mâinile, doamna…
– Doamna Tatiana, nu m-am prezentat, iertaţi-mă, şi nici Eugenia nu v-o fi spus. Aiurită cum e, nici nu mă miră. E o figură. Am înţeles că aţi fost colegi de facultate, la Craiova.
– Da, aşa este.
– Dumneavoastră nu sunteţi de aici, că parcă aşa am înţeles?
– Ba da, aici m-am născut. Dar am fost nevoit să plec în studenţie, am vrut să-mi termin studiile în alt oraş. Am avut un necaz, am vrut să iau totul de la început în altă parte.
– Ce să facem, cu toţii avem necazuri.
Se bătu uşor cu palma peste frunte.
– Dar ce fac eu, vă ţin de vorbă în antreu. Poftiţi, că doar acum e casa dumneavoastră.
– Vă rog, doamnă, spuneţi-mi David.
Zâmbi îngăduitoare şi cumsecade.
– Ei, în cazul acesta, spune-mi Tănţica. Aşa îmi spun toţi prietenii.
Am intrat în cameră. Totul era aranjat cu mult bun gust. Avea un aer de început de secol, mobila era veche, cu multe încrustaţii. Mi-a atras atenţia un tablou, înfăţişând o barcă de pescuit pe timp de furtună. M-a observat că mă uit lung la el.
– Îl am de la răposatul. Numai acesta mi-a rămas. Am avut mari probleme după moartea lui, ştii, nu mă înţelegeam deloc cu familia lui. Ne-am şi judecat, daa, nu au vrut să-mi lase nimic. Au câştigat la proces, au avut relaţii la Judecătorie. Şi pe vremea aia, ca şi acum, numai cu ciubucuri. Dar tabloul acesta nu am vrut să-l dau, l-am ascuns şi le-am zis că a ars în incendiu. Aici am avut un foc mare, mai demult, cu câţiva ani înainte să moară. Într-adevăr, atunci s-au pierdut multe tablouri. Soţul era colecţionar. Acesta e cumpărat de el din Spania. E pictat de un anume Rodriguez, un pictor talentat, din secolul trecut. Din păcate, a murit de tânăr, şi nu apucat să se consacre. Totuşi, lucrarea asta e destul de scumpă. Vă pricepeţi la artă?
– Din păcate, atât cât se poate pricepe un om care merge destul de rar la astfel de expoziţii. Peisajul, în schimb, îmi aduce aminte de ocean. Am umblat ceva timp pe un vapor, în tinereţe.
– Nu mai spuneţi! Trebuie să fie tare frumos. Mie mi-e frică de apă, nu ştiu să înot. Dar îmi închipui, aţi văzut tot felul de locuri.
Îmi povesti toate astea în timp ce turna două ceşti de ceai. Canapeaua, extensibilă, era tare comodă. Era învelită în pluş de culoare aurie, ce purta parcă patina unor veacuri demult trecute. Însuşi gestul delicat cu care turna ceaiul dintr-un serviciu de porţelan fin, părea desprins din atmosfera de odinioară a palatelor regale, în saloanele cărora dinastiile se întreceau în baluri care mai de care mai somptuoase. Clar, mă înşelasem la intrare, femeia aceasta nu avea nimic dintr-o gospodină de provincie, gesturile, cuvintele şi tonul pe care le rostea erau dintre cele mai rafinate. Eleganţa îi era însă din păcate estompată de fizicul nu prea atractiv. Se îngrăşase peste măsură, dar asta nu îi ascundea, ci din contră, îi scotea în evidenţă blândeţea de neînchipuit a ochilor.
– Iertaţi-mă, nu v-am întrebat, preferaţi cafeaua?
– Nu, din contră. E mai potrivit ceaiul la ora aceasta. Dar parcă hotărâsem să ne tutuim.
Se înroşi puţin, râzând încet.
– Aşa e, dar îmi ia ceva timp să mă obişnuiesc. Te cunosc de prea puţin timp. Totuşi, parcă…
– Parcă?
– Am o senzaţie ciudată. Parcă te-aş cunoaşte de mai demult. Ne-am mai întâlnit cumva? Spui că ai crescut aici. Nu e oare posibil să ne fi cunoscut, cu ani în urmă?
– Deşi recunosc că şi eu am acelaşi sentiment, sunt sigur că nu din oraş ne cunoaştem. Aş fi ţinut minte cu siguranţă o persoană atât de specială ca tine.
De data aceasta, se înroşi de-a binelea.
– Vai, mă flatezi. În ce sens sunt eu specială?
– Gesturile tale sunt ieşite din comun. Chiar la asta mă gândeam adineauri. Semeni mult cu o prinţesă.
– Cu o prinţesă? Nici pe departe. Eşti un mare mincinos. Vrei să-mi intri pe sub piele. Să ştii că nu am de gând să scad chiria.
Am glumit, desigur. Mă bucur că am găsit un client ca tine. Auzi, prinţesă…Nimeni nu mi-a mai spus aşa, de când…
Oftă adânc. Ochii, luminoşi şi deschişi până în acea clipă, se întunecară ca acoperiţi de un văl. Îşi ridică privirea din cana de ceai, şi mă privi. Zâmbi. Ceva nostalgic se zărea în zâmbetul acela.
– În mod sigur, noi doi ne-am mai cunoscut…Acum, o să te rog să mă scuzi. Se face târziu, şi nu o să mai ajung acasă.
– Locuieşti departe?
– Tocmai în celălalt capăt al oraşului. Vin o dată pe săptămână aici, de regulă, pentru a face curăţenie. Acum în schimb, o să fac asta doar dacă doreşti. Nu te costă nimic în plus. Dacă vrei să nu mă amestec, atunci o să mă vizitezi tu, lunar, pentru plată. Pari tare independent, bănuiesc că nu vrei să pună nimeni mâna pe lucrurile tale.
– Ai dreptate, deobicei aşa sunt. Aici, însă, n-am decât strictul necesar. Nu cred că m-ar deranja. Ba din contră, mi-ar face plăcere să vii nu o dată pe săptămână, chiar mai des, dacă nu te deranjează compania mea. Nu pentru a-mi face curat, doar pentru a sta de vorbă. Oraşul s-a schimbat mult de când am plecat, şi oamenii aidoma. Nu mai cunosc pe nimeni, sunt un străin în oraşul meu natal. Mi-ar prinde bine prezenţa ta alături.
Aici, sunt un captiv în amintiri şi în trecuturi nu prea plăcute. Mi-ai face un mare bine să-mi fii alături.
– Mă bucur că îmi ceri asta. Şi eu sunt destul de singură, să ştii, chiar dacă nu am plecat de aici. Oamenii se schimbă, într-adevăr, şi prietenii la fel. Presimt că noi doi ne vom înţelege bine.
Am condus-o până la uşă, ea mi-a lăsat cheile. La plecare, ne-am strâns mâinile. Habar nu am de ce am făcut asta, bănuiesc că am vrut doar să o ating. Cred că sentimentul a fost reciproc, pentru că i-am simţit un uşor tremur al încheieturii când am atins-o.
Am revenit în cameră, unde am strâns ceştile şi zaharniţa. Nici măcar nu-şi terminase ceaiul. M-am îndreptat spre fereastră, oraşul era liniştit ca o fecioară în biserică. Ceva totuşi, parcă plutea deasupra. Să fi fost trecutul, sau viitorul?
Nu am avut timp de gândire, m-am aşezat îmbrăcat pe canapea, şi am adormit imediat. Fusese prea mult pentru o singură zi.

……………

Dimineaţă, m-am trezit destul de bine dispus şi odihnit. Dormisem până târziu, cred că aveam nevoie de asta. În bucătărie, am găsit mâncarea rece pe care ieri mi-o pregătise Tănţica. Săraca, uitase şi ea de ea. La sosire, îmi spusese parcă s-o încălzesc. Mi-a prins bine în schimb, am mâncat-o rece. Mazăre, gătită ca la mănăstire, cu mult bulion. Se pricepea. Adevărul este că nu prea aveam chef să-mi pregătesc singur ceva. Am căutat în frigider, şi spre surprinderea mea, l-am găsit aproape plin. O oală mare cu ciorbă, o alta cu mazăre din care tocmai mâncasem. Mai erau câţiva peşti congelaţi, şi o bucată imensă de brânză sărată. Am stat puţin în dubii. Nu prea îmi venea să mă ating de ele, nu fusese vorba şi de mâncare. Bănuiesc însă că dacă nu mi-a pomenit nimic de asta, nu se va supăra. Îmi spusese doar că ea locuieşte în celălalt capăt al oraşului, şi vine aici doar pentru curăţenie. De ce ar ţine mâncarea aici? Am zâmbit, îmi făceam prea multe probleme. La urma urmei, voi cumpăra altele dacă îmi va spune asta.
Am început să privesc în jur cu mai multă atenţie ca în ajun. În afară de lucrarea lui Rodriguez, mai erau prezente în încăpere încă trei tablouri. Toate, naturi statice în ulei. Mi-a plăcut în special una, cu doi fazani lângă o puşcă. Artistul folosise foarte multă culoare, vopseaua era groasă, şi totul părea atât de bine reliefat, că am avut senzaţia că unuia dintre fazani îi atârnă coada în afara ramei.
În afară de tablouri, o sumedenie de sculpturi erau împrăştiate peste tot. Multe din ele erau în bronz, busturi, diferite chipuri. Ba chiar şi una ecvestră, a unui soldat cu sabie şi trompetă. Îmi amintea de Războiul de Independenţă, parcă ar fi fost un roşior. Trebuie să fi fost realizată de un artist român. De-abia aşteptam să o întreb pe gazdă. Lângă uşă, în colţ, am recunoscut o reproducere după Rodin, destul de mare, cred că avea peste un metru. La atingere, părea ghips. În colţul opus canapelei pe care dormisem, era biblioteca, destul de goală însă. Probabil că îşi luase majoritatea cărţilor la ea acasă. Am descoperit cu încântare o carte groasă, foarte veche, îmbrăcată în piele. Nu avea nici titlu, nici autor. Era trecut doar anul pe prima pagină: 1845. Să fi fost originalul? Dacă era aşa, cred că valora enorm. Am răsfoit-o, şi părea a fi jurnalul unui călugăr. Nu eram însă dispus să încep lectura, ştiam ce înseamnă. Zile întregi nu avea să mă mai preocupe altceva. Am pus-o aşadar la loc.
M-am îndreptat spre baie, să-mi fac toaleta de dimineaţă.
Când am ieşit, parcă aş fi citit un ziar. Să aflu ştiri despre oraş. Mi-am adus aminte de bagaje, pe care le-am văzut în hol. Uitasem complet. M-am apucat să le desfac, şi să-mi aranjez lucrurile, fapt ce a durat peste o oră. Îmi pierise tot cheful de a ieşi, aşa că m-am refugiat iar la geam. Adia un vânt subţire, şi se auzea o muzică de fanfară, de undeva din piaţă. Acolo mă jucam înainte cu băieţii de pe strada mea, şi duminica trăgeam cu praştia în instrumentele muzicienilor din chioşc. Să se fi păstrat oare obiceiul fanfarei până în ziua de azi? Mă îndoiesc. În cele din urmă, s-a lămurit totul. Trecea o trupă de circ, care îşi anunţa reprezentaţia pentru seară. Am revenit în cameră, pe canapea. De când nu mai fusesem la circ! Mă apucă un dor nebun să văd circul. Să fiu iar copil, pentru o clipă. În secunda aceea sună telefonul. Am tresărit. Venisem de ieri, cine mă putea căuta deja?
– Da.
– Bună dimineaţa. Te-ai trezit, în sfârşit?
Văzând că tac încurcat, continuă.
– Tănţica sunt. Nu-mi recunoşti vocea, aşa-i?
– Bună dimineaţa, iartă-mă. Într-adevăr, nu ştiam cine mă poate căuta.
– Te-am sunat să-ţi spun că ai mâncare în frigider, nu trebuie decât să o pui pe aragaz. Când se termină, mă anunţi. Vin să-ţi fac.
– Îţi mulţumesc, dar nu trebuie să te deranjezi pentru mine. Mă descurc, sincer.
– Nu accept refuzuri. Doar nu vei contrazice o prinţesă, nu?
Nu mi-am putut stăpâni râsul.
– Categoric, Alteţă.
– Ne-am înţeles atunci. Ce faci azi? Dacă ai chef de mişcare, pot să îţi arăt oraşul, altfel decât îl ţii tu minte. Sunt câteva locuri noi super-drăguţe.
– Ăă, îţi mulţumesc foarte mult. Dar ştii, sunt unele lucruri pe care vreau să le fac singur. Şi nici nu s-ar putea altfel. Nu te supăra pe mine, voi accepta bucuros invitaţia ta, dar cu altă ocazie. Deocamdată nu mă interesează partea nouă a acestui oraş, ci din contră, cea veche, neschimbată, cea pe care o cunosc. Este de altfel motivul care m-a împins să vin până aici.
– Bine atunci. Sper să găseşti ceea ce cauţi.
– Mă tem că este imposibil, dar îţi mulţumesc oricum. Sper că nu te vei supăra pe mine, nu?
– Nicidecum, te înţeleg. Şi eu sunt prea grăbită, ne-am văzut ieri, şi azi deja îţi dau întâlnire. Sper să nu mă înţelegi greşit.
– Stai fără grijă, am înţeles sensul invitaţiei tale. Dorinţa este reciprocă.
– Bine, te las, poate ai treabă. Notează te rog telefonul meu, am uitat să ţi-l las ieri. Poate ai nevoie de ceva, şi nu trebuie să vii până aici. Adresa ţi-am spus-o, nu?
– Nu, începusei ceva, dar..
– O găseşti notată în agenda de telefon. Scrie telefonul meu, acum.
– Un moment. Spune.
– 3……
– Gata?
– Da. Îţi mulţumesc încă o dată, şi promit că ne vedem curând.
– Sper. La revedere.
– La revedere.
O femeie plină de surprize, Tănţica. În ciuda a ceea ce-i spusesem, nu voiam să ies nicăieri. Cel puţin, azi. Când am desfăcut bagajele, am găsit caietele. M-am dus cu ele în bucătărie, şi am dat să-mi aprind o ţigară. Din păcate, pachetul era gol. De data asta, chiar eram nevoit să ies. Aveam nevoie de multe ţigări, pentru că urma să retrăiesc totul, de la început. În acel jurnal, era aproape toată viaţa mea.
Din această pricină venisem din nou aici, aici de unde plecase totul. Şi de unde, la un moment dat, am plecat şi eu. Oraşul rămăsese însă împietrit în inima mea. Şi cu tot ce se întâmplase într-însul. Am plecat de aici imediat după moartea ei, pentru a nu mai vedea nimic, pentru a nu mai simţi nimic din tot ceea ce fusese. Am vrut să uit. Nu am reuşit în schimb. Amintirile m-au urmărit pretutindeni, în cele mai îndepărtate locuri. Şi pe mare (mai puţin aici, pe mare se întâmplaseră câteva ciudăţenii), şi în oraşul în care mă mutasem, şi o dată cu ele, o durere surdă mi-a măcinat inima. O durere pe care nu am lăsat-o niciodată să iasă la iveală.
Singur, Avram a fost cel care a ştiut totul, şi în faţa căruia mă destăinuiam. După moartea lui, totul s-a prăbuşit ca într-o prăpastie, de unde nu a mai ieşit niciodată. Atât de adânc căzuse, că întreg interiorul meu se găsea azi măcinat de acea durere de care pomeneam. Oameni şi locuri, nu mai reprezentau pentru mine nimic. M-am văzut nevoit să vin aici, să retrăiesc totul. Nu m-am temut decât de singurătate. Singurătatea poate fi fatală în astfel de circumstanţe. O minune parcă mi-a scos-o în faţă pe Tănţica. O să-mi fie de mare ajutor, chiar dacă nu va şti nimic. Nu sunt în stare să-i mărturisesc, nu am fost de-a lungul vieţii, şi nu voi fi nici acum în stare să povestesc cuiva. Singur, jurnalul meu cunoştea totul, fiecare sentiment de alinare, fiecare urlet de disperare era trecut acolo. Se transformase într-un alter ego al meu, o oglindă a inimii mele, şi în acelaşi timp, cel mai fidel prieten. Alături de jurnal voi retrăi totul în aceste locuri.
De multe ori, doar el îmi dăduse puterea să continui, pentru că recunosc acum, m-am găsit de câteva ori în situaţia de a mă sinucide. Şi de fiecare dată, deschideam caietele, şi îmi reaminteam totul, fiecare amănunt. Trecutul, imaginea ei, imaginea oraşului nostru, doar ele îmi dădeau puterea să trăiesc. La fiecare greutate pe care am întâmpinat-o de-a lungul vieţii, trecutul m-a sprijinit, ba chiar mai mult, se transformase la un moment dat (nu demult) în singurul scop al existenţei mele. Visam cu ochii deschişi, şi visam la clipa în care mă voi întoarce acasă, aici. E singurul loc pe care l-am considerat vreodată drept acasa mea. Imagini şi fapte din trecut se împleteau cu speranţa unui viitor, viitor în care voi revedea ceea ce revăd acum. Venise timpul, în sfârşit. Fără pic de regret, am lăsat totul în urmă, şi am venit aici. Fără să spun nimănui unde plec, şi pentru cât timp. La început nu eram sigur, dar acum ştiu: pentru totdeauna. Nu voi mai pleca niciodată din acest loc.
În viaţa mea ulterioară plecării, nu a mai existat prezent. Doar trecut şi viitor, mai ales trecut. Iar viitorul, se referea tot la trecut.
Din nou, amintirile mă copleşeau. Şi înainte se întâmpla asta, dar acum parcă mai des şi mai puternic ca niciodată. Dar, ce nătâng sunt. Logic, acum sunt acasă, acum amintirile nu mai sunt amintiri, şi totodată, sunt mai mult ca niciodată doar simple amintiri. Pentru mine, totul.
Nu era însă momentul să mă scufund iar. M-am încălţat şi am coborât în grabă. O tonetă cu ţigări se afla chiar în faţa scării. Dau să plătesc, dar nu aveam cu ce. Îmi lăsasem portofelul în cameră. Îmi cer scuze vânzătorului, alerg şi iau banii. Plătesc, acesta râde de mine. Mă întreabă dacă nu cumva sunt filozof. Cât spirit de intuiţie, chiar dacă a spus-o ca pe o ironie. Mă rog, nici nu merită să ştie adevărul. Îi spun că sunt maistru sudor, pe un ton la fel de ironic ca întrebarea lui.
Pentru că tot eram aici, am cumpărat şi un plic de cafea. Sus, mi-am aruncat pantofii, am vărsat cafeaua într-un ibric cu apă şi l-am pus pe aragaz (după un sfert de oră am realizat că nu am deschis focul). Mi-am aprins o ţigară, m-am aşezat comod, şi am deschis primul caiet.

………………..

Despre plăcerea (pot s-o numesc fericire) dată de un nimic, care doar hiperbolizat ar putea fi numit banalitate. O tâmpenie care mă poate salva din mizeria în care mă învârt. Un chiştoc de ţigară. Ha! Ha! Râd din toate organele.
Deşi plouă, iar eu sunt ud la piele şi mi-e frig şi, ah, vântul bate îngrozitor de rece, şi capul meu tremură la umbra zidului la care stau, chiştocul de ţigară, nu ştiu cum, e biletul meu de vapor.
E sugestia de care am nevoie. E visul care mă ajută să calc în picioare (să calc în gânduri) o realitate fetidă, colcăind…, nu ştiu, colcăind de oameni sau aiurea, de viermii care îmi dau atâta bătaie de cap.
Aripi de iluzie şi gânduri pleoscăind prin bălţi.
Mulţumesc, nu mai sunt eu, dar oare e bine să fac gesturi inconştiente, apropo, iar subconştientul să mă acapareze în temniţele întunecate ale depărtatei nefericiri?
Zic depărtată nefericire, pentru că acum sunt fericit, şi zic temniţe întunecate, pentru că acum e noapte, iar eu mă plimb ca un vagabond ce sunt pe străzile unui oraş putred cu mizeria (vezi chiştocul de ţigară) pe care o devorez ca un vierme ce sunt.
Ochii închişi sunt o poartă. Corpul imobilizat în delir face mişcări bruşte, alergând în întâmpinare. Habar nu am ce întâmpin, dar ştiu că vine şi se apropie cu repeziciune clipa în care voi strânge în braţe cealaltă secundă, după ce trece cea pe care o număr. Unu, doi, trei, număr sacadat, şi mă gândesc şi sărut pe a patra înainte de a o număra, patru, cinci, …
Această înşiruire e definiţia unei vieţi. A mea. Pentru că am curajul să mărturisesc. Pentru că am curajul să recunosc că sunt alcătuit din clipe. Pentru că am ajuns o epavă măcinată de atâtea secunde. Şi iată cum viitorul meu se rezumă la patru, asta doar după ce am numărat unu, doi, trei.
Te iubesc, iubitul meu chiştoc găsit vagabond ca mine lângă bordură, şi care arzând, împrăştii fumul victoriei. A mea împotriva timpului. Împotriva ruşinii de a căuta chiştoace vechi. Prinţ şi cerşetor. Întemniţat şi evadat.
Dar pentru că am curajul să scuip în ochi realitatea, am câştigat. Şi mâine va fi o zi, dar datorită fumului de ţigară nu mă mai interesează.
Soarta (ce urât sună!) m-a învins, dar proasto, curvă de doi bani ce eşti, nu-ţi dai seama că de fapt mă eliberezi, iar prin faptul că nu mă mai interesează de mine te pot face să-mi cazi la picioare.
Urlu: eu, David, îmi ţin soarta la picioarele mele, şi o calc în picioare.
În sfârşit, aşa începe jurnalul uni om până nu demult, deprimat. Care de-abia acum e liber. Şi liber fiind, pot să mă declar: mă numesc David.

………………..

Am închis brusc jurnalul. Uitasem aproape de început, sau poate doar mă făcusem că uit. Asta se întâmpla la câteva zile de la moartea ei. Băusem într-una, cheltuiam toţi banii pentru şcoală. Eram pe atunci deja anul II la Filozofie. Cea mai grea perioadă din viaţa mea. După cum spunea Avram, eram încă în stare de şoc. El, săracul, mă aduna de pe străzi. La fel se petrecuse şi în întâmplarea pe care o descrisesem pe prima pagină a caietului.
Rezemat de un zid, pe undeva pe la periferie, pe lângă Parcul Regal, urlam că pot să îmi calc soarta în picioare. Vroisem, parcă, să mă arunc de pe pod, când am găsit un chiştoc strivit. L-am aprins, şi începusem să mă gândesc, atât cât îmi permitea sticla de votcă din buzunar.
Era noaptea târziu, şi ieşise lumea la ferestre. Nu ştiu nici până în ziua de azi ce căuta el acolo, la acea oră, ştiu doar că a venit în faţa mea, şi m-a privit trist.
– Ce faci, David, ai băut?
Nu am avut puterea să-i răspund, îl respectasem încă din prima clipă în care îmi vorbise. În preajma lui, mă calmam aproape imediat. Am lăsat doar privirea în jos.
Mi-a luat sticla din buzunar şi a aruncat-o.
– Hai acasă, hai acasă, măi băiete. Ai tăi sunt îngrijoraţi.
Nu m-am împotrivit. Ajuns acasă, am început să-mi scriu jurnalul. Nu m-am gândit deloc la părinţi, la faptul că aveau, totuşi, să sufere enorm dacă m-aş fi omorât. Ruptura definitivă cu aceştia intervenise însă mai demult, spre sfârşitul liceului.
Părinţii mei fuseseră amândoi profesori. Probabil că această vocaţia ne era întipărită genetic. Şi eu profesasem, imediat după terminarea facultăţii. Ambii părinţi se născuseră tot aici, în acest oraş. Aici se cunoscuseră, aici studiaseră şi tot aici m-au conceput, într-o târzie primăvară.
Nu m-am înţeles însă niciodată prea bine cu niciunul dintre ei. Tata, exact genul de domn de modă veche, încerca să fie prea autoritar pentru a-mi dezvolta anumite sentimente mai puternice legate de persoana lui. E adevărat, în schimb, că îl respectam enorm. Şi pe mama o respectam, era o condiţie a familiei noastre. Atmosfera în care crescusem, îmi impusese acest lucru. Simţeam că respectându-i pe alţii, mă respect pe mine însumi. Partea proastă a acestui tip de educaţie, este că te pierzi prea mult în norme şi rigori, şi uiţi că este mai importantă uneori apropierea sufletelor, dincolo de aparenţe şi politeţuri. Am observat acest lucru târziu, pe la mijlocul liceului. Oamenii noi pe care îi cunoşteam erau total diferiţi, ca structură interioară, ca personalitate. Din acest motiv, începusem să-i ocolesc, mă simţeam marginalizat şi în acelaşi timp îmi doream marginalizarea. Mi se părea că sunt singurul normal dintr-o societate anormală. Greşeala părinţilor mei a fost aceea că m-au crescut într-un cerc ermetic, într-un spaţiu restrâns (nu frecventasem încă mahalalele) şi într-o societate restrânsă de prieteni, în care nu ne erau permise prea multe, şi unde iertarea unei greşeli copilăreşti nu era întâlnită; aceasta era pe loc pedepsită ca la tribunal, în funcţie de gravitatea faptelor comise.
În consecinţă, nu prea eram în stare să mă adaptez. Oamenii mi se păreau nişte fiinţe pe care trebuia să le ocolesc, nu ştiam să vorbesc, să port şi alte discuţii, pe alte subiecte decât cele cu care fusesem învăţat. Persoanele deschise, sincere, mă speriau. Nu înţelegeam cum pot vorbi cu atâta naturaleţe despre subiecte pe care eu le ştiam interzise.
În liceu, în astfel de condiţii, am aflat ce înseamnă femeia, şi ce se întâmplă între două persoane de sex opus. Curiozitatea m-a împins atunci să aflu cât mai multe, de vreme ce am băgat de seamă că se poate, că nimeni nu se arată surprins sau jenat de întrebările pe care le punem.
Încet, încet, prin proprie voinţă, am învăţat să mă adaptez, să mă simt bine în compania tuturor categoriilor de oameni. Mi-am făcut noi prieteni, pe mulţi dintre cei vechi i-am uitat. Câtă ipocrizie se afla în unii, iar eu nu-mi dădusem seama până atunci, cu toată educaţia mea aleasă.
Inconştient, căpătasem imboldul de a mă departe pe cât cu putinţă de ceea ce fusesem până atunci. Bunele maniere, pe care le respectasem cu sfinţenie, mă scârbeau deja. Respectul, de care vorbeam, nu mai reprezenta nimic pentru mine. Certurile cu părinţii se amplificaseră. Familia aproape că nu mai vroia să ştie de mine. Începusem să dorm tot mai des la prieteni, mă îndepărtasem total de trecut (ce ironie crudă, acum aş da orice să-l retrăiesc!).
Astfel, în ultima perioadă a liceului, s-a produs ruptura mea definitivă de familie.
M-am ridicat de la masă, şi am simţit nevoia să fac câţiva paşi. Mi-am aprins o nouă ţigară, şi m-am hotărât să revăd casa în care mă născusem. Despre acea parte a vieţii mele, nu mă legau însă prea multe.
Ştiu, acum îmi dau seama, greşisem mult faţă de ai mei, totuşi regretele parcă nu se înghesuiau să apară. Voiam să revăd acele locuri, şi să retrăiesc acea perioadă, mai mult dintr-o obligaţie morală, decât dintr-un imbold sufletesc.
M-am încălţat şi am ieşit din nou, deşi începuse să se facă târziu. Seara se lăsa încet peste clădiri şi peste oamenii din jur. Mă plimbam cu mâinile în buzunare spre cartierul meu, deşi mă simţeam oarecum înstrăinat. Era normal să fie aşa, mă gândeam, de vreme ce eu însumi încercasem din răsputeri să mă îndepărtez şi să uit totul. Treptat, locuri familiare căpătară formă. Uite, copacul bătrân de la intersecţia străzii mele cu bulevardul. În el mă suiam să prind puii de scatii, care îşi aveau cuibul acolo an de an. Niciodată nu prinsesem vreunul. Am trecut şi pe lângă locul unde exista înainte o cofetărie, unde obişnuiam să mergem toată familia, în fiecare duminică, atunci când veneam din parc, unde ascultam fanfara. Acum, în acel loc era un magazin de încălţăminte. Am intrat în sfârşit pe stradă. Era pustiu, nici un trecător. Nu prea fusese circulată această zonă a oraşului, iată că nu se schimbase din acest punct de vedere. Câţiva câini mă întâmpinară cu mârâituri. Se potoliră imediat, au văzut că nu îi bag în seamă. Ca prin minune, am auzit muzica de la cârciumă. Încă mai exista, deşi avea cu totul altă faţadă. Tatăl meu îmi interzisese straşnic să mă apropii de acel loc. Poate din acest motiv localurile m-au atras întotdeauna. Şi nu neapărat băutura, pur şi simplu ideea de cârciumă. Locul unde se întâlnesc tot felul de oameni, unde se fac destăinuiri sincere şi atât de ciudate uneori. În fine, locul în care mă cufundasem aproape cu totul înainte cu mulţi ani. Deja se întrezărea acoperişul casei mele. Tot cu tablă, ca şi atunci.
M-am oprit. Parcă ceva mă ţinea în loc. Dintr-o dată, am simţit nevoia să beau un pahar de vin roşu. Se potrivea de minune vinul roşu cu starea care mă cuprinse.
Am intrat şi m-am aşezat pe scaun, lângă fereastră. Înăuntru se schimbase aproape totul. Doar pereţii mai erau aceeaşi. Mult fum şi un miros caracteristic, de alcool amestecat cu sudoarea proletariatului. Simţeam o veselie ciudată, şi nevoia de a fi ironic, în anumite limite. Doar câteva mese erau ocupate. La una din ele, aşezată chiar lângă bar, patru bărbaţi mai în vârstă decât mine vorbeau tare. Ceva legat de un teren aflat în litigiu, am reuşit să-mi dau seama.
– Ce vă aduc?
– Ce vin roşu aveţi?
– Merlot, Murfatlar şi Busuioacă de Pietroasele.
Am stat puţin pe gânduri, mi-am amintit că Merlotul era vinul preferat al lui Avram.
– Este potrivit pentru starea noastră, a celor care gândesc în profunzimea firii. Nici sec, să-ţi facă gura pungă, dar nici dulce, să regreţi că n-ai băut o bere. Este ca o femeie perfectă, dragule, pe care nu o poţi refuza.
Am cerut, care va să zică, o sticlă de Merlot. Scot o ţigară din pachet, dar rămân cu ea în colţul gurii. Mă jucam cu bricheta pe masă, imaginea lui Avram îmi venea iarăşi în minte. Doctorul acesta îşi găsea tot timpul cele mai neobişnuite împrejurări pentru a-şi face apariţia. Venisem spre casa părintească, şi iată-mă la cârciumă, gândindu-mă la el. Am zâmbit rostind un deh! sec, şi şoptit doar pentru mine.
Iată că vine şi băiatul. Îmi toarnă frumos în pahar, şi îmi urează poftă bună. Nu ştiu de ce, dar m-a bufnit râsul. Cum poţi să-i urezi unui om aşezat în faţa unei sticle, poftă bună?! Ar fi ca şi cum îl îndemni să se îmbete mai repede, şi îi doreşti o beţie plăcută. Chelnerul mă privea şi el râzând, deşi sunt sigur că habar nu avea de ce râde. Probabil că de râsul meu. Mă rog, îi plătesc, şi degust vinul. Această tehnică tot Avram m-a învăţat-o. Fiecare degustare s-o simţi ca pe primul sărut, mă îndemnase. Şi aşa am făcut tot timpul.
De data aceasta, nu m-am limitat însă la un simplu sărut. Şi sticla şi-a pierdut pe loc fecioria sub buzele mele care sorbeau deja al doilea pahar.
Uşor încălzit, mi-am aprins până la urmă ţigara. În ziua aceea îngrozitoare de vară, după ce s-a terminat totul (nu socot potrivit să-mi reamintesc aici), am fost într-adevăr acasă la doctorul Avram, după cum mă invitase. Parcă îl văd şi azi, urcându-se într-un Ford destul de vechi, dar întreţinut. Era de culoare verde aprins. Mi-a deschis uşa din faţă şi pornim spre casa acestuia. Locuia într-o vilă extrem de veche, cu pereţii scorojiţi de trecerea anotimpurilor. Mi-a făcut un ceai calmant, (nu am ştiut ce beau, ulterior mi-a spus) şi am discutat despre orice, în afară de ea. Parcă despre facultatea mea, mai mult. Într-un sfârşit, am adormit extenuat. M-a acoperit cu o pătură, şi m-am trezit abia a doua zi seara. Era tot lângă mine, şi arăta de parcă mă păzise tot timpul. Nu fusese aşa, desigur, dar m-am simţit mai bine gândind astfel, aş fi avut nevoie ca niciodată de o mângâiere, de credinţa că cineva este lângă mine şi mă înţelege. Am plecat acasă, mulţumindu-i. A profitat de ocazie ca să se asigure că ne vom mai vedea, spunându-mi că uşile sale sunt tot timpul deschise pentru mine, şi că mă va ajuta indiferent în problemă l-aş solicita.
Acasă ştiam bine ce se va întâmpla, anticipam indiferenţa de pe faţa a lor mei. Au încercat să mimeze dacă nu tristeţea, măcar seriozitatea. Dar în adâncul inimii simţeam că totul este o prefăcătorie, că pe ei nu-i mişcă cu absolut nimic faptul că ea nu mai există. Gândul că ar putea fi chiar bucuroşi, mulţumiţi de asta, mă scotea efectiv din minţi.
De când am intrat pe uşă, nu le-am adresat nici un cuvânt. M-am închis în camera mea de la mansardă, şi am început să plâng ca un nebun, aruncând totul pe jos. Am adormit din nou, până la urmă.
Când m-am trezit, noaptea, am avut pentru prima oară senzaţia că totul s-a terminat. Viaţa mea nu mai merita să fie continuată. Am cumpărat o sticlă de votcă, şi am plecat. Voiam să mă arunc de pe pod, în Parcul Regal. Acolo m-a găsit Avram, şi m-a adus acasă. Aici, în loc să plâng, sau să dau explicaţii, l-am lăsat pe doctor să vorbească cu părinţii mei, iar eu m-am dus în cameră şi m-am apucat să scriu.. Aşa îmi începusem jurnalul.
Am stins ţigara îndelung, strivind-o de pereţii scrumierei. Am oftat iar, aşa cum mă obişnuisem o viaţă întreagă. Căscatul mă anunţă că se făcuse deja târziu. Cei patru, care vorbeau despre litigii în instanţă, plecaseră de mult. Mai rămăsesem doar eu, cu încă un tip, destul de tinerel părea. Stătea la o masă alăturată, cu o sticlă de tărie, şi privea fix pe fundul paharului. Am recunoscut imediat starea în care se afla, doar trăisem şi eu astfel de momente. Aş fi vrut să-i spun câte ceva, să-l îndrum, să vadă că nu este singur. Nu am avut însă curajul să mă duc spre masa lui.
În cele din urmă, s-a ridicat şi a plecat. Acum, rămăsesem chiar singur. Am chemat băiatul, şi l-am întrebat dacă este nonstop. Mi-a zis că până la ultimul client. Ştiam ce înseamnă asta. Mi-a dat de înţeles din priviri că ar fi plecat şi el acasă. Nu ştiu de ce, dar chiar l-am întrebat asta.
– Da, domnule, am rămas ultimul. Bucătarul şi băieţii de la bar au plecat deja. Eu rămân întotdeauna să încui.
– Cum te cheamă?
– Cosmin.
– Uite ce e, Cosmine. Eşti tânăr, şi cu siguranţă nu ar fi nici prima şi nici ultima noapte pe care ai pierde-o. Spune o sumă de bani pe care ai vrea să o câştigi în seara asta, de la mine.
– Glumiti?
– Îţi dau cuvântul meu de onoare că vorbesc serios. Nu mai cunosc pe nimeni în oraş, şi vreau să stau de vorbă cu cineva.
– Despre ce? Doriţi să ştiţi ceva anume?
– Vrute şi nevrute. Nu mă interesează nimic în special. Hai, trage-ţi un scaun şi mai adu un pahar şi încă o sticlă de vin. Dacă vrei altceva, ia-ţi, plătesc totul.
– E pentru prima dată când mi se întâmplă asta. Nu văd ce problemă ar fi, păreţi un om serios. Cât despre bani, îmi veţi lăsa cât consideraţi că a făcut discuţia.
A venit cu încă o sticlă, a turnat în pahare şi am ciocnit.
– Mă numesc David, şi te rog să-mi spui pe nume.
– De unde sunteţi?
– Chiar de pe strada asta.
A făcut o faţă tare tâmpă, cu paharul lângă gura deschisă larg.
– Am plecat însă cu mult timp în urmă, îndeajuns ca să nu mai cunosc pe nimeni pe aici. Cel puţin aşa cred, până acum nu am întâlni nici o veche cunoştinţă. Oricum, cred că nu m-ar recunoaşte nimeni.
– Ce v-a determinat să plecaţi?
– O întâmplare nefericită. Nu pot să vorbesc despre asta.
A făcut o pauză, se vedea că se gândeşte la ceva anume. Nu l-am întrerupt, am tăcut şi eu. Se lăsase o linişte deplină, se auzeau doar ţigările cum sfârâie la răstimpuri.
– Nu vă supăraţi că vă spun, dar de regulă, când cineva să zicem că face ce aţi făcut în seara asta, şi mai ales susţine că nu îl interesează un subiect anume, asta însemnează că are ceva pe suflet, că vrea să fie ascultat de cineva, pentru a se elibera. Dumneavoastră ce vreţi de fapt?
– Ei, bravo, măi băiete, ai şi stofă de psiholog. În primul rând, te-am rugat să-mi spui tu. În al doilea rând, ai dreptate, ceva mă apasă, dar mă va apăsa întotdeauna, şi nu simt neapărat nevoia să vorbesc despre asta. De fapt, chiar nu vreau să fac asta. Vreau doar să aflu ce s-a mai petrecut pe această stradă, în ultimii douăzeci de ani, să zicem.
L-a bufnit râsul.
– Credeţi că am timp o săptămână? Oricum, amintirile mele încep de pe la vârsta de patru ani, şi asta înseamnă că îţi pot povesti doar 17 ani, pentru că eu nu am decât 21.
– Mulţi înainte!
– Mulţumesc la fel.
– Unde anume aţi locuit, dacă nu vă …dacă nu te superi?
– La numărul 8. O casă mare, cu mansardă din lemn.
– La domnii Chiriţescu?
– Mai trăiesc?
– Doar cel mare. Cel mic a murit în urmă cu doi ani, de tuberculoză.
– Lor le-au vândut părinţii mei casa. Ce veste mi-ai dat. Eram sigur că s-au prăpădit. Asta înseamnă că pot să revăd locuinţa, trebuie să-şi amintească de mine.
– Din păcate, nu cred. Domnul este foarte bolnav şi el, nu prea mai e în apele lui. Îl îngrijeşte o cumnată. E vai de el, săracul. Nu mai are pe nimeni.
Ultimele cuvinte mă puseră pe gânduri. Nu prea îmi păsa mie de familia Chiriţescu, mă gândeam doar că nu mai are pe nimeni. Era în aceeaşi situaţie cu mine. Doar că eu nu mai vroisem să am pe nimeni.

……………….

Ziua în care părinţii mei vânduseră s-a întâmplat după plecarea mea de acasă. Am aflat asta prin cineva, după câteva luni, în portul Cayenne, în Guyana Franceză.
Gândul că părinţilor mei le convenea noua situaţie mă făcea să înnebunesc. Ei sperau că durerea imensă pricinuită de pierderea ei m-ar fi făcut, chipurile, să-mi caut alinarea în sânul familiei. Lucru cât se poate de neadevărat, nu voiam decât să fiu singur şi cât mai departe de tot. În discuţiile purtate cu Avram (nu ne cunoşteam încă prea bine atunci) el şi-a dat seama de acest lucru. Îi povestisem într-una din seri că visul copilăriei mele a fost plecarea pe mare. Toate cunoştinţele mele în domeniul navigaţiei maritime se limitau la kilogramele de cărţi de cărţi şi jurnale de călătorie care îmi înghiţiseră multe nopţi nedormite din pricina lor. Întâmplarea a făcut ca exact în acele zile să se întoarcă în ţară un vechi prieten de familie din Constanţa, singurul de altfel pe care îl agream dintre cunoştinţele alor mei. Vlassy era mecanic pe un vapor de marfă cipriot, aflat sub un armator grec, Papoustolus. Mai mare ca mine cu 15 ani, de mic îşi petrecuse timpul pe lângă ambarcaţiunile din Şantierul Naval, nu departe de locuinţa sa. Terminase Politehnica la Baia Mare, şi la scurt timp se angajase pe un împingător. Acolo l-a cunoscut pe Papoustolus, ambii fiind mari amatori şi admiratori ai categoriilor de rom cubanez. Au ţinut legătura, devenind prieteni la cataramă. Sângele de grec pur l-a împins pe Papoustolus în lumea comerţului şi a speculaţiilor cu minereu. Începuse o afacere în România, nu prea curată şi cu multe implicaţii în dedesubturile financiare ale lumii interlope din România şi Rusia. Era asociat cu câţiva ucrainieni, pe care i-a lăsat în cele din urmă cu buza umflată, fugind cu o mare parte din capitalul firmei. Ajuns în Grecia, şi-a pornit propria afacere, ajungând armator. Pentru a nu fi găsit de recuperatorii trimişi de ucrainieni, l-a angajat pe Vlassy pe unul din vapoarele sale, ca om de legătură sigur, pentru a-i da de ştire despre eventualele ameninţări care s-ar fi putut ivi. Nici chiar Vlassy nu ştia exact unde se află grecul, cert este că se plimba între Cipru şi Grecia, era într-o continuă mişcare, imposibil de găsit de către oricine.
Aşa prietenul meu ajunsese mecanic şef pe vaporul Dondo, sub pavilion cipriot, care făcea curse între Constanţa, Varna, Pireu şi Sevastopol, transportând minereuri, sau lingouri de zinc şi cupru. Întors din cursă, mi-a telefonat, invitându-mă la Constanţa. Avea două săptămâni de stat în ţară, timp în care aştepta să sosească un transport dinspre Galaţi, pentru a fi încărcat. Auzind ce s-a întâmplat (nu o cunoştea pe ea, ştia în schimb de la rudele mele despre relaţia mea) şi înţelegându-mi durerea, s-a oferit să vină el în oraş, pentru a fi alături de mine. Urma să sosească peste două zile, avea treburi de rezolvat la Căpitănie.
Între timp, Avram aflase totul de la mine. I-am povestit despre Vlassy la el acasă. Stăteam la el în bucătărie, şi tocmai îi spusesem că peste două zile îl aşteptam în oraş. S-a uitat lung la mine.
– Auzi, David, există vreo posibilitate ca Vlassy să te ia pe vapor cu el?
Întrebarea, recunosc, m-a pus pe gânduri şi m-a surprins. Chiar nu îmi trecuse prin cap să plec. Totuşi, câtă dreptate avea! Nimic, dar absolut nimic nu mă mai reţinea aici. Nu eram înconjurat decât de durere pretutindeni, nu o vedeam decât pe ea pretutindeni şi pretutindeni locurile familiare îmi urlau în creier că nu o voi mai vedea niciodată.
– Pot să dau un telefon?
– Sigur, te rog.
– Purtam agenda tot timpul cu mine. Îmi notam tot felul de idei pe care seara le transpuneam în jurnal. I-am găsit numărul, şi l-am sunat. Deşi era cam trecut de 12, a răspuns aproape imediat. Era cu o femeie, plătită destul de ieftin. O agăţase într-unul din barurile de lângă port. Telefonul nu l-a surprins absolut deloc, parcă se aştepta la asta. Nici când I-am mărturisit scopul apelului nu s-a mirat. Clar, marea devine un mod de viaţă pentru cei care petrec destul de mult timp cu dânsa.
Ajuns în bucătărie, Avram mă privea întrebător. M-am aşezat tăcut, şi priveam pe fereastră.
– Ei, nu ai de gând să-mi spui?
– Ce?
– Cum ce? Dai telefon la 12 noaptea şi nu-mi spui nimic?
– Îţi spun, Avrame, că mă simt pentru prima dată mai uşurat. Am luat prima hotărâre, trebuie să pun punct. Şi să o iau de la capăt. Tu îmi spui mereu că doar hotărârea îi ajută pe cei care nu mai recunosc nimic în viaţă. O hotărâre este o dovadă a spiritului, care îţi spune că încă nu a murit.
– Şi ai fi murit şi tu, o dată cu el, dacă nu te hotărai să faci ceva cu viaţa ta de acum înainte. Nu te-am forţat să faci nimic, trebuia ca tu însuţi să-ţi dai seama. M-am temut, să ştii, că te-ai fi scufundat de tot în abis. Nici eu şi nici nimeni nu te-ar mai fi putut scoate de acolo. Tu nici nu realizezi acum din ce ai ieşit. Singur, fără ajutorul nimănui.
– Ba tu m-ai ajutat.
– Doar am fost alături de tine. Te-am vegheat, te-am îndrumat uşor prin cuvinte. Dar tu ai făcut totul. Să nu înţelegi greşit, durerea poate că nu va dispărea niciodată, timpul va hotărî. Dar faptul că ai luat o primă hotărâre, înseamnă că ai acceptat. Acceptarea durerii, acceptarea faptului că totul a fost real, îţi ajută creierul să revină în realitate. O realitate crudă şi prea evidentă, dar este realitatea ta şi nu ai cum s-o negi, fără a-ţi afecta spiritul. Bine ai venit printre noi, David.
S-a ridicat şi m-a îmbrăţişat. L-am simţit atunci ca pe tatăl meu, ca pe un tată pe care din momentul acela începusem să-l iubesc, iar pe al meu, pe cel adevărat, am început să-l uit. Dacă până atunci eram frustrat de familie, de rude, de părinţi, şi încercam să lupt cu ei, cu ignoranţa lor în ceea ce mă privea, acum nu mai îmi păsa de nimic din toate astea. M-am descoperit pe mine, pur, real, ca pe o entitate de sine stătătoare, bine structurată, având puterea de a nu se lăsa influenţat de răul exterior. Dar având puterea de a-l privi şi de a-l accepta ca pe un adevăr.
Am oftat, şi o dată cu acel oftat parcă totul s-a dus, tot chinul şi haosul din mine au dispărut. Durerea şi amintirea au rămas însă, dar s-au cufundat undeva departe, în adâncul unei inimi care parcă renăştea pentru a doua oară, şi care în sfârşit începuse să bată mai repede, mai normal.
Realul se derula cu viteză normală, cu claritate. Palpabilul redevenise palpabil. Amintirea devenise în sfârşit, doar amintire.
– Pleci, nu?
– Da.
– Când?
– În noaptea asta.
– Mă bucur, dar pe de altă parte m-ai întristat. M-am ataşat mult de tine.
Am zâmbit duios, şi i-am privit ochii. Parcă ştiuse totul dinainte, parcă ştiuse că aşa se va întâmpla totul.
M-a condus până la Gară. Mi-a dat nişte bani, pe care nu am vrut să-i primesc.
– Nu mă enerva tocmai acum, ai nevoie de ei mai mult decât oricând în viaţă. Gândeşte-te că ai totul în faţă. Şi în afară de asta, ştii că doctorii au bani tot timpul.
I-am luat, strângându-i în pumnul transpirat. La urma urmei, avea dreptate. Era o sumă importantă.
Nu luasem nimic cu mine, nici cel mai mic obiect personal, în afară de batista ei, pe care o purtam tot timpul în buzunar, şi pe care jurasem că nu o voi pierde niciodată.
Doar hainele cu care eram îmbrăcat mai purtau încă mirosul teilor de pe străzile oraşului meu, şi batista, mirosul ei. Acestea două nu m-au părăsit niciodată, şi nici parfumul depărtărilor nu a reuşit să le stingă.
Toată călătoria cu trenul nu am făcut altceva decât să mă uit pe geam, şi, din când în când, ieşeam pe hol să fumez o ţigară. Nu mă mai gândeam deja la nimic altceva. Zgomotul sacadat al trenului şi uşoara legănare din mers mă făceau să mă simt mai călător ca niciodată. Era cea mai importantă călătorie din viaţa mea. Ar fi trebuit să am emoţii în faţa acesteia, dar nu, totul era bine, era normal, totul era atât de departe acum. Totul era atât de departe şi totul avea să vină.
Într-un târziu, am ajuns la Constanţa. Aerul rece al nopţii târzii, aerul sărat mă făcu să tremur puţin. Pentru prima dată am realizat poate ce mă aşteaptă, am înţeles că aerul acesta, chiar de zeci de ori mai rece şi sărat, mă va izbi în fiecare dimineaţă pe punte.
Mirosul depărtării deja îmi aţâţa nările şi îmi înfricoşa mintea. Am ajuns repede acasă la Vlassy, gara din Constanţa nu este departe de Şantier şi de blocul lui. Mi-a deschis uşa în cele din urmă, şi m-a poftit în bucătărie. Era pe jumătate dezbrăcat. Teribil de bronzat, arăta ca un mulatru, ca un marocan, algerian, sau ceva pe acolo prin nordul Africii. Ca deobicei de când îl cunoscusem, purta barbă, barbă care începuse să-i încărunţească puţin. M-a lăsat singur în bucătărie cu o cafea pe foc, şi a plecat în sufragerie. Am auzit vocea unei femei, şi mi-am amintit că la telefon îmi spusese despre ea. Nu peste mult timp, au apărut amândoi. El, în continuare cu şortul albastru, iar ea, într-un capot vaporos, ce-i lăsa să se vadă forma sânilor, drepţi şi tari precum marmura zămislirii Afroditei cea din Milo. Pielea îi era la fel de albă ca a celeilalte Afrodite, cea adevărată din Olimp, despre care se spune că ar fi fost zămislită din spuma mărilor. Ce să zic, era o femeie potrivită pentru compania unui marinar.
– David, ţi-o prezint pe Lucia
M-am ridicat şi -am strâns mâna.
– David, mă bucur.
– Şi eu.
Adevărul este că nu ştiu cât de mult se bucura ea, doar năvălisem practic peste ei.
-$Voi sunteţi rude?
– Nu dragă, vechi prieteni de familie.
– E drăguţ prietenul tău…
Îmi zâmbi languros.
Poate că aş fi acceptat zâmbetul ei în alte circumstanţe, dar acum îmi făcu silă. La urma urmei, era o curvă ieftină, care îmi făcea avansuri.
Vlassy îmi observă atent privirea. A înţeles că ea nu avea ce căuta aici. O chemă în hol, probabil i-a dat nişte bani. S-a îmbrăcat şi a plecat. După câteva minute, Vlassy reveni.
Fără să mă întrebe, îmi turnă cafeaua şi îmi puse şi un pahar de rom lângă.
– Bea, o să ai nevoie. E cel mai bun medicament, ascultă aici.
El luă o duşcă zdravănă direct din sticlă. Preţ de un minut, ne privirăm prin fumul ţigărilor fără să ne spunem nimic. El rupse primul tăcerea.
– Care va să zicç, te faci marinar. Şi şcoala?
M-am strâmbat. Am plescăit aşa în scârbă.
– Oricum nu m-am mai dus de când…
– Înţeleg.
Iar se lăsă tăcerea peste noi. În mod normal, Vlassy m-ar fi descusut mai abitir ca la Politie. Acum, îi era teamă de reacţia mea. Ocolea întrebările despre ea.
– Ai tăi ce fac?
– Bine, ce să facă. Cum îi ştii…
Asta fusese o întrebare vicleană. Vroia să aducă vorba, vroia să ştie dacă am acordul lor pentru a pleca, pentru a-mi întrerupe studiile. Văzând că nu scoate nimic pe ocolite, mă luă direct.
– Să înţeleg că ei nu ştiu nimic despre asta.
– Nu, nu ştiu.
– Ascultă David, tu înţelegi în ce situaţie delicată mă pui?
Se ridică de la masă cu sticla în mână, şi nu scăpă prilejul de a mai trage o duşcă. Se plimbă puţin prin bucătărie, derutat de tăcerea mea.
Mă simţeam ca anesteziat. Nu mai îmi păsa de nimic. Parcă adineauri, cu minute în urme, mă aflam lângă Avram care îmi propunea plecarea. Trecuse totuşi o zi, aproape.
– Înţelegi în ce situaţie sunt pus, sigur că înţelegi, continuă el. Ce ar trebui să fac eu acum, dacă ai tăi mă sună să mă întrebe de tine?
– Vlassy, hai să vorbim deschis. Ştii motivul pentru care fac asta. Nu mai pot trăi aici, măi omule. Cât despre ai mei, nu au cum să ştie nimic despre asta. Că sunt cu tine. Nici prin cap nu le-ar trece. Totuşi, o să le dau un telefon, dar asta nu azi, şi nici mâine. Peste un timp. Să mă liniştesc puţin. Am nevoie de plecarea asta ca de aer. Ajută-mă. Te rog, tu cunoşti marea, şi o iubeşti. Sunt sigur că ai convingerea că mă poate vindeca.
– Acum vorbeşti ca un filozof. Dar nu uita că eu sunt marinar amărât. Eu ştiu ce înseamnă flux şi reflux, cunosc harta cerului, furtunile de diferite grade şi rutele de navigaţie.
– Nu face pe ignorantul, unul care are meseria asta în sânge, ştie că marea e mai mult decât atât.
Zâmbi spre mine, ca spre un copil care şi-a dat seama că Moş Crăciun e de fapt unchiul deghizat.
– Nu pot să-ţi ofer decât un post de necalificat, să ştii. Nu prea voi putea să intervin pentru tine. Viaţa e grea în cursă, tu habar n-ai. Cărţile sunt una, dar realitatea te poate face să te răzgândeşti. Şi atunci va fi prea târziu, nimeni nu va întoarce vaporul pentru tine.
– Nimic nu îmi poate schimba hotărârea. N-ai tu idee ce înseamnă hotărârea asta pentru mine. E prima mea decizie importantă din viaţă, şi o voi duce până la capăt, indiferent ce se va întâmpla.
Oftă şi se aşeză iar lângă mine. Îmi vorbi răspicat, gesticulând cu un deget în aer.
– Nimeni nu mă poate face răspunzător pentru tine. Să ţii minte asta. De acum înainte, răspunzi pentru faptele tale, eu nu mă amestec. Clar? Orice se va întâmpla.
– Am înţeles.
– Ia zi, cum îţi place Venezuela?
– Habar n-am, bănuiesc că e o ţară interesantă, de ce?
– Pentru că acolo plecăm peste două săptămâni.
– La dracu, ştiam că faceţi afaceri prin Mediterană, ce căutaţi acolo?
– Avem probleme cu ucrainienii, parcă ţi-am povestit de ei?
– Da ştiu despre asta.
– Papoustolus are probleme în ultima perioadă. Dondo ar putea fi arestat la Varna, sau în apele bulgăreşti. Nu ne permitem să riscăm asta, şi o să dispărem o perioadă. Problema e că dispărem cu 215 tone de oţel.
Am rămas efectiv cu gura căscată. Ştiam despre afacerile lor dubioase, dar nu mă aşteptam la o asemenea amploare. Îmi observă exprgsia feţei, şi se puse pe râs.
– Tot mai vrei să vii? Nu ştiu dacă ţi-aş fi spus toate astea, dar dacă tot nu scap de tine, sunt dator să-ţi explic în ce te bagi. Şi bagă la cap, că asta nu e tot. Sunt lucruri mai ascunse şi mai mari la mijloc, mai mari decât mine şi decât tine. Se pot întâmpla multe, iar eu nu pot răspunde nici pentru mine, darămite pentru un novice în domeniu. Un necalificat, cum te vei numi matale. Înţelegi?
Am dat din cap, încă uimit.
– Aşa. Vei trăi într-o cocină, alături de alţi porci. Unii din ei, periculoşi, aşa că va trebui să ai grijă cu cine, cât şi ce vorbeşti. E mai bine să nu ştii nimic. Eu nu ţi-am spus decât un titlu, povestea e mai bine să nu o afli. Partea bună, şi sfatul meu sincer, e ca o dată ajunşi în port în Venezuela, tăluţă vei completa ceva formalităţi, faci rost de nişte acte, şi te faci nevăzut printre cactuşi. Mai departe, treaba ta. Trăieşti acolo, te întorci în ţară, te interesează. Dar nu vei povesti nimănui despre Dondo, despre călătoria asta. Pentru binele tău, şi al tuturor. Dacă se întâmplă ceva, noi cădem primii, nu Papoustolus. Noi, ăştia de jos.
-Şi încă ceva. Pe vapor, te înscriu eu sub un alt nume. Şi nu mă cunoşti. Şi încearcă să vorbeşti cât mai puţin. Astea sunt condiţiile. Nu ale mele, sunt impuse de situaţia în care mă aflu şi eu. Mi-ar fi plăcut sincer să fie altfel, să te duc până în Grecia şi înapoi, dar….asta e. În sfârşit, gândeşte-te bine în ce te bagi. Ca prieten, ca unul care ţine la tine ca la un frate mai mic, te-aş sfătui să pleci în altă parte. Pot să-ţi pun o vorbă bună pe lângă un căpitan, face croaziere turistice spre Cipru. Îţi face rost de o cabină confortabilă, piscină, mâncărică, ce zici? Stai cu burta la soare, şi te gândeşti la grecii antici. E, ce spui? Te prinde mai bine, aşa cum te cunosc eu. Cu preţul, aranjăm noi.
Mărturisesc că mă lăsase uşor în dubii. Trecuse de abia o zi de la ruptura mea de trecut, şi iată-mă deja pe cale de a fi implicat în afaceri interlope internaţionale. Ironic. Varianta propusă, cu croaziera spre Grecia, mă atrăgea deopotrivă. Trebuia însă să gândesc în viitor. La urma urmei, de această hotărâre depindea viaţa mea. Am simţit atunci un sentiment ciudat, de maximă independenţă. Un sentiment pe care aveam să-l simt mult timp după aceea.
Dându-şi seama că sunt nehotărât, îmi spuse să o lăsăm pe a doua zi.
– Hai, bea-ţi paharul şi să ne culcăm. Eşti obosit, noaptea e un sfetnic bun. Îţi fac patul în sufragerie.
Am rămas singur pentru câteva momente. Romul mă făcu într-adevăr să mă simt mai uşurat. Da, cred că avea dreptate, poate fi un medicament potrivit în astfel de situaţii. Şi noaptea, poate fi şi ea un sfetnic bun. Mi-era somn, foarte somn. Nu ştiu dacă din cauza romului, dar abia îmi amintesc când m-am ridicat, m-am dezbrăcat şi m-am culcat ca de obicei, cu faţa la perete. Un radio cânta undeva în cameră, dat încet, muzică lăutărească.

…………………