Narațiune în Tbilisi

Pictură de: Merab Abramishvili

În Tbilisi, alchimia kartveliană începe în momentul în care cineva îți spune „ce mă bucur că am început să te aud când îmi scrii”.

Desăvârșirea procesului are loc în același creuzet în care emoțiile devin fapte, întîmplări și capătă un curs firesc, o direcție. O concretețe, așa cum îi plăcea Matildei să rezume prezentul.

– Despre tine nu versuri, ci un capitol întâi. Despre tine nu vis, nu onirism, nu cuvinte smulse din viscere, ci o narațiune care trebuie așezată la locul ei, altfel doare.

Așa i-am răspuns.

Matilda visa. Matilda avea nevoie de vis. Matilda voia să înmoaie „concretețea” într-un abstract care îi stătuse alături mereu și care azi, lichid, începuse să picure fantasme în realitate. Un astfel de moment nu poate fi privit decât cu uimire iar omul, indiferent cine ar fi el, rămâne de-a dreptul cu gura căscată în fața vieții care capătă nuanțe pastelate.

Hai să scriem, am hotărât într-o dimineață, mai întâi despre tine și după aceea despre noi. Să scriem așa cum nu s-a mai scris despre abstract și concretețe, pentru că despre asta e vorba, aici este sâmburele în jurul căruia noi doi am început să creștem într-o magnolie.

Scriam, ea mă privea, eu o priveam și scriam mai departe.

Eu să spun „avocado”, cu sensurile lui de verde, de îndestulător, de copt și de poftă, iar tu să îmi zici „tu ești un avocado”, o afirmație simplă prin care să începi să proiectezi asupra mea toate acele sensuri. Iar eu, atunci, voi deveni și copt, și verde, și îndestulător și ți-ar fi poftă de mine.

Cine sunt eu, Matilda? Un punct aflat în cel mai îndepărtat colț al camerei, de unde observă toate lucrurile care există în ea. Un demon nepăsător în fața asumării. Un empat care îți cunoaște fricile. Un fruct zemos pe care îl muști lingându-te pe gură după aceea. Apoi, iarăși un punct care conține în el posibilitatea transformării într-o linie care se va încolăci în jurul gâtului tău.

Dar cine ești tu?

Tu, Matilda, ești pământul acesta. Samșoblo. Niaz mi-a descris Georgia ca pe o lupoaică veșnic rănită care naște pui. Georgia nu poate fi ucisă, pentru că are călcâiele scufundate în mare. Azi, sângerează din Osetia și Abhazia, așa cum ieri sângerase din Adjaria, cum mîine poate va sângera din Tușeti și Svaneti, dar ea va exista mereu. Așa mică și câteodată singură, cu visele ei, cu Prometeul ei și cu bisericile ei răstignite prin munți. Înconjurată uneori de ignoranță, de lăcomie, de dorința posesiei dar nu, tu nu vei putea fi posedată pentru că întotdeauna vei avea munții ca arhetip al libertății.

Mxolod mtebshia tavisupleba. Libertatea e numai în munți.

Tu ești pădure. Tu ești plajă lângă muntele acoperit cu plantații de ceai verde. Tu ești un ghețar din care curge apă în șuvoaie. Tu ești o lupoaică. Tu ești mîndria de a fi. Tu îți ridici mâinile și dansezi de parcă nimic altceva nu ar mai conta în afară de mișcarea ta dintre cer și pământ.

f

Stai, m-a oprit. Mîinile mi-au rămas înțepenite peste câteva litere care nu au mai fost apăsate și m-am uitat la ea cu sprâncenele ridicate.

– Stai. De ce crezi tu că sunt așa?

Nu știam. Mi se părea că așa trebuie să stea lucrurile în privința ei, din pricina locului în care ne aflam și a limbii sale care era nu doar fierbinte ci și foarte veche, una din cele mai vechi limbi de pe pământ. Nu am apucat să îi răspund pentru că m-a întrebat, cu ochii pe text, ce reprezintă simbolul acela gri de mai sus.

Un totem, zic. O pasăre în vârful unui stâlp, poate corb, poate vultur.

– Poate fi interpretat ca simbol falic, sunt curioasă de ce te-ai gândit tocmai la acest semn imediat după ce ai scris despre mine că aș fi pământ.

– Cauți interpretări când de fapt eu făceam o asociere simplă, o metaforă, un șir de metafore.

– În subconștient nu există metafore ca „asocieri simple”, ci adevăruri care există sau nu. Deci cum mă vezi tu pe mine?

M-am scărpinat în barbă și am încercat să înțeleg ce spunea. Era limpede ce reieșea din interpretarea ei, forțată sau nu. Îi atribuisem în descriere toate caracteristicile fertilității – pământ, apă, plantații, inclusiv un plan zoomorf explicit în care ea, lupoaică, năștea pui. Trecusem apoi discret printr-un dans care putea fi unul nupțial și apoi încheiasem printr-un ornament despre care ea spune acum că reprezintă un simbol falic. Adică eu? Mă pusesem fără să vreau pe mine într-un fragment în care trebuia să fie vorba despre ea?

A venit în spatele meu, mi-a luat palmele și mi-a pus degetele înapoi pe tastatură și a rămas agățată cu mîinile de gâtul meu.

– Scrie mai departe.

Ești o viță de vie care se întinde pe mine la soare. (uite, vezi, iarăși fac asta, te pun în același context al fructificării, adică sexualitate, fertilitate, de data asta cu valențe dionisiace; hai să schimb cadrul)

– Du-te la loc, nu pot să scriu când ești așa aproape.

Și am continuat, de data asta în tăcerea care amplifica zgomotul tastelor apăsate rapid ca o ploaie cu grindină.

Dincolo de simboluri, Matilda este vie ca un desen care începe să meargă cu tot cu creioanele colorate din care s-a născut. Înțelegi? Tu ești tu și după tine cari tot ce te-a făcut să fii tu, toți creatorii personalității tale de azi. Îl cari și pe X, și pe Y, unde X și Y sunt oameni despre care știi sau nu că te-au influențat. Pot la fel de bine să fie întîmplări sau clipe absolut independente, petrecute în interiorul tău sub formă de gând sau emoție, fără vreun factor declanșator din exterior. Eu, de pildă, l-am cunoscut pe Dumnezeu mergând să cumpăr lapte. Tu poate ai plâns de fericire fără vreo cauză concretă, doar pentru că ai înțeles, cumva, că trebuie să dai din tine ceea ce poți, ceea ce e frumos și bun, și astfel să contribui la ceea ce se numește colectiv. E și asta o formă de sexualitate, reproducerea prin împlinirea unei meniri. Ai putea chiar să ai orgasm simțind că ți-ai îndeplinit o parte din destin.

Să revenim în Georgia. Dacă tu consideri că există acea colectivitate în care existențele se unesc așa cum copacii se unesc și devin o pădure, atunci așa cum tu ai un destin, ca individă, și pământul ăsta are un destin ca civilizație. Poate el fi aflat? Și dacă îl afli, prin extrapolare, poți să îl intuiești pe al tău? Sau poate invers. Destinul civilizației este suma destinelor indivizilor care o alcătuiesc. Draga mea, analizele astea îți aparțin iar eu mă opresc la a observa că ești la fel de frumoasă ca țara ta.

Dacă ea a luat din tine pentru a zâmbi așa pe după munți sau dacă tu i-ai luat din caracter și formă, asta nu mai știu, poate o să îmi zici tu. Eu rămîn doar la părerea mea, că tu ești pământul acesta.

Am cunoscut-o pe o stradă lîngă parcul Giorgi Leonidze, în perioada în care mă întrebam care este linia clară dintre iubire și obsesie, dintre tic și nebunie, dintre viață și neviață. Același bulevard Rustaveli, de data asta un alt anotimp. Primăvara în Tbilisi este altfel decât primăvara în Batumi și cu totul alta față de primăverile Anatoliei.

Pentru mine a fost prima în această țară, poate de aceea am simțit-o atât de altfel.

Faptul că învățasem deja limba suficient cât să port o conversație a contat, la fel cum a contat contrastul dintre imaginea ei și cea a orașului. Tbilisi este un amestec de Paris, Bizanț și Anatolie. Dincolo de influențe, are însă în el ceva imuabil, un suflet care vine pe de o parte din oameni și pe de alta dintr-un aspect greu de definit, pe care îl simțeam ca o umbră a primordialului atîrnată deasupra curților interioare.

Tamara cea Mare a Georgiei, 1160 – 1213

Tbilisi este o piatră care se lasă greu cizelată. Îi poți rotunji colțurile, dar cu toate elementele baroce clădirile lui vor rămâne ceea ce au fost, case din care se ridică turnuri caucaziene de apărare ca un totem care poartă în sine un avertisment simplu: aici nu se schimbă nimic, sufletul nostru va tinde spre cer, pietrele nu mor, doar se cern.

Eu asta vedeam, stânci din care copacii se înălțau și începuseră să înflorească.

Pe acest fundal, Matilda a apărut în fața mea ca desprinsă din trecutul pe care îl studiam și de care deja mă îndrăgostisem. Primul lucru pe care l-am remarcat la ea era asemănarea izbitoare cu regina Tamar.

Ca orice georgian, gândeam cu dor înspre acele secole care au însemnat perioada de aur a regatului. Iar când vezi desprins un chip din pietrele pe care le iubești, ca și când una din ele prinde viață în fața ta, nu poți să nu îi spui: mi-a fost dor de tine.

Chipul te privește după aceea curios și cu ochii mirați, încercând să înțeleagă cum îi poate fi cuiva dor de tine fără să te fi cunoscut. Dar eu o știam, de atât de demult.

Apoi, cuvintele ei. Vorbea ca Mt’k’vari aflat încă la izvoare, râul care traversează Georgia dinspre Caucaz înspre Caspică și pe care grecii l-au numit Cyrus, după numele împăratului persan. Cuvintele Matildei curgeau vijelios și zgomotos, lăsând finalul frazelor o tonalitate mai sus, ca apa care suie peste un bolovan, pentru a tăcea mai apoi câteva secunde într-o pantă lină, după care iarăși venea un tumult, schimbând adesea sensul conversației de la un subiect la altul.

Mi-a fost dor de tine, i-am zis, și când m-a privit am știut că și ei îi fusese. De aici, de la acel „mi-a fost dor de tine” s-a înfiripat o discuție poticnită de felul în care vorbea (eu trebuind să ascult atent ca să înțeleg tot ce spune) și de pauzele pe care le făceam la rândul meu, gândind în română și rostind în georgiană.

Prima noastră discuție s-a încheiat așa cum își încheia și ea afirmațiile, unduindu-le tonul în așteptarea următoarelor.

Astfel că ele au continuat după scurtă vreme, fie pe Rustaveli, fie în cartierele marginașe, pe scaune incomode de lemn, fie la ea acasă. Dincolo de chip, Matilda căpăta o formă în mine pe care o intuiam de la început și pe care o cunoscusem foarte bine în trecut. Forma aceea caldă ca un abur, să îi zicem abur de pâine abia scoasă din cuptor și pe care ajungi să o simți în inimă.