Moartea lui Norocel

alaltăieri a murit norocel.
l-am ținut în palmă și l-am lins
așa cum am învățat mai demult că face o pisică cu puiul ei
în timp ce horcăia și încerca să respire.
pentru câteva secunde nu a mai respirat,
apoi am suflat deasupra lui aer cald
și el s-a întors de unde plecase, zbătându-se
și respirând sacadat.
văzând că am această putere,
am ales să nu mai suflu, să nu îl mai ating
și doar să îl privesc.
a murit repede după aceea,
devenind parcă mai greu în palmele mele.

pentru el,
am încercat să fac tot ce am putut
dar tot am acea senzație de arsură a celui care știe că, totuși, putea și mai mult.

o cunosc.

o mai am câteodată, când realizez că ceea ce sunt nu este destul,
că florile mele au vara mărăcini și primăvara bulbi otrăvitori.

eu sunt o floare.