Dragă Mara, iată ce s-a petrecut cu mine

Dragă Mare, îți mulțumesc pentru scrisoare. Hai să îți povestesc cum se vede de la mine. De ce nu vorbim noi niciodată despre lucrurile astea? Sunt decenii de când facem același lucru… Ne îndepărtăm plini de presupuneri, de adevăruri pe care le păstrăm fiecare pentru el, ajungând să ne răspundem la întrebări după ani de zile. De ce nu vrei să ne vedem într-o zi și să spunem tot?

Căsătoria mea cu Lavinia a fost un fiasco din start. Lavinia a fost și a rămas un copil. Nu am avut vreodată un partener egal, cineva alături de care să pot spune da, mă leg la ochi și mă las în mîinile tale pentru că am încredere în tine. Drept urmare, nu am putut construi nimic. Nimic palpabil, nimic care să rămână în urmă. Au fost ani plini de anxietăți preluate de la o mamă imatură și lipsită de cea mai vagă încredere în puterile sale. O mamă care a plătit prima factură din viața ei la 13 ani după căsătorie. Care s-a angajat la 10 ani după ce a născut, și asta la insistențele mele, insistențe pe care azi le definește drept „abuzuri emoționale”. O soție care a stat zece ani acasă, casnică, și nu știe nici astăzi să gătească altceva decât paste făinoase și cartofi prăjiți. Care își ținea lucrurile murdare făcute maldăr lângă pat, după ce umpluse coșul de rufe pe care i-l construisem. După ce a plecat de aici, am găsit în el chiloți de ai ei murdari puși la spălat cu ani în urmă.

În aceste condiții, te reîntâlnesc și retrăiesc alături de tine ceea ce aproape uitasem – fericirea. Simt din nou că totul e ireal, nu îmi vine să cred că tu ești adevărată și că te pot strânge în brațe. Fac greșeli. Știu, sunt încă un copil, nu apuc să mă dezmeticesc și greșelile mă ajung din urmă. Îmi spui, hotărâtă și tăioasă cum te știu, că gata. (hotărâtă și tăioasă sunt două calități pe care le-am admirat întotdeauna la tine, vorbesc despre ele cu respect)

Rămâi însă prezentă în inima mea, așa cum ai fost mereu. Păstrăm legătura sporadic, dar nu ne spunem concret despre viețile noastre. Tu continui relația cu Teodor, eu mă chinui în continuare cu ceea ce ar fi trebuit să fie o căsnicie. După tine, reușesc să târâi relația încă un an. Totul între mine și Lavinia ajunge atît de rece încât în luna septembrie iau pentru prima oară în calcul planul de a pleca. Dar cum? Lăsând copiii cu cine? Ea nu era în stare nici măcar să aibă grijă de ea…

Ai spus că ai citit din când în când ce scriam.

Iată ce am simțit atunci.

Mă simt prins, prizonier într-o viață pe care da, e adevărat, eu cu mâna mea am creat-o. Am greșit și plătesc pentru asta. Dar nu mai pot. Nu mai pot, simțeam. Plec. Plec și las totul în urmă. Plec doar cu geanta cu un laptop, ștampila și niște acte. Vreau să o iau de la început și să uit tot. Încep să îmi construiesc o viață de la zero, de la lingură, de la șosete. Cineva îmi este alături atunci, mă ajută emoțional, mă susține. Fac planuri despre cum le spun copiilor, despre ce va fi mai departe. În luna august cedez. Nu pot să fac asta. Am plecat pentru a le spune copiilor, nu am reușit. M-am întors. Mă gândesc la tata. Eu nu voi fi ca el, îmi spun. Eu trebuie să rămân lângă cei doi indiferent de sacrificiu.

Mă întorc la ea, promițându-mi în gând că voi face tot ce pot eu ca să devin un tată bun și un soț bun.

Reușesc. Nu i-am reproșat nimic în anii următori. Casa devine, încet, o cocină, iar copiii se obișnuiesc cu pizza și cu KFC. Nu spun nimic, accept asta ca pe normalitate. Trec așa încă 3 ani, ea cunoaște pe altcineva. Eu accept. O iau ca făcând parte din sacrificiul pe care trebuie să îl trăiesc. O primesc ca pe o pedeapsă. Nu doar că accept, dar îi sunt alături. Habar nu are să comunice cu un bărbat. O învăț.

Trec luni de zile. Bărbatul se dovedește a fi un psihopat cu acte în regulă. Vorbește cu ea despre violuri, abuzuri, ea îi descrie niște abuzuri din copilărie, el îi ascultă poveștile cu patimă, vădit excitat de imaginea unei fete de zece ani pipăită de băieți mai mari.

Îi spun că nu mai e ok, o rog să pună punct. Ea susține că mă iubește, dar nu pune punct. Eu încep să mă degradez, încet, emoțional apoi psihic. După un an, ajung la spital. Iau primul tratament, medicamente pentru hipertensiune, amețeli, tahicardie. Fac febră inexplicabil. Nu mai pot merge cu mijloace de transport, nu pot să stau închis, nu suport aglomerația. Merg la serviciu pe jos și mă întorc tot pe jos, zilnic. Trece încă jumătate de an.

Nu mă mai pot controla. Simt foarte multă furie, nu am cum să o exprim. Vreau să îi fac rău acelui om, dar nu pot. Ea mă amenință că dacă fac ceva mă va părăsi. Tac și strâng din dinți. În cele din urmă, izbucnesc. Ea spune bine, voi termina relația cu el, dar să știi că va fi rău pentru noi, pentru că îl iubesc enorm și voi deveni depresivă. În vara următoare, încerc să fac totul pentru ca ea sa nu „devină depresivă”. Și de data asta nu la mine mă gândesc, ci tot la copii. Cum să îi las să aibă o „mamă depresivă”?

Îmi schimb cât pot starea de spirit. Devin, ca pe o scenă, vesel, jovial, îndrăgostit. Un actor care râde și zâmbește, în vreme ce urlă pe dinăuntru.

Îi vorbesc Laviniei ca un om îndrăgostit. Fac totul să simtă că o iubesc. Copiii au nevoie de asta, nu? De doi părinți care se iubesc. Iată, o fac. Construiesc prin curte chestii, le fac piscină, le iau tot felul de lucruri scumpe. Cheltuiesc cam zece mii de euro în speranța că voi crea un „rai”.

În luna septembrie, se întoarce la el, deși jurase că nu o va mai face. Tot ce am făcut, tot efortul a fost în zadar. Cu ultimele eforturi, mă adun. Accept să se vadă cu el în continuare. Îl cunosc. Îi ofer ei „bucuria” de a fi toți trei. Îmi spusese că ar fi cea mai fericită femeie din lume, așa. Mă întâlnesc cu el. Sunt calm, calculat. El este paranoic, vădit dereglat. Trece de la o emoție la alta. Este un om bizar, egoist, cu ochelari de cal. Susține că are o misiune sfântă, vorbește direct cu Dumnezeu. Este un guru, un profet. Doar prin el se poate atinge mântuirea. La următoarea întâlnire suntem toți trei. El este entuziasmat, deja face planuri să plecăm toți trei în vacanțe. Momente grotești, în vreme ce în mine sentimentele de milă, greață și dispreț se amestecau.

Între timp, în acele săptămâni cedez. Am accese de furie. Nu pot fi violent decât cu mine însumi. Sparg o vază, la una din certuri. În altă dată plâng necontrolat, așa cum nu am pâns în viața mea, nici când eram copil. În altă zi încing pe aragaz lama unui cuțit și mă ard adânc pe obrazul drept. Vreau să nu uit niciodată durerea și ce am trăit, vreau să îmi rămână un semn și să îl văd de fiecare dată când mă privesc în oglindă.

Îmi dau seama că o iau razna, merg la psihiatru. Încep un tratament. Vin la tine, ca la ultimul loc în care mai pot merge. Nu mai am nimic altceva în afară de tine. Tu mă încurajezi, rezervată, păstrând distanța. „Avem viețile noastre despre care nu știm nimic”, îmi spui. Accept. În urechi îmi răsună cuvintele tale, cu vocea ta. De fiecare dată cînd îmi scrii te aud. „Ești puternic. Ești un phoenix”. Ai dreptate. Strâng pumnii și mă adun. Pentru tine. Puterea era în mine, dar tu ai scos-o la lumină. Mă ridic.

Pentru prima oară, iau decizii cu hotărârea de a le duce la capăt. Voi tăia totul și o voi lua de la început. De data asta, definitiv. Tu revii brusc, după acel „avem viețile noastre”. Începi să îmi spui despre tine, câte puțin, frânturi. Trăiesc cu impresia că e ceva legat de serviciul tău, inițial. Sunt aici, sunt al tău, îmi vine să urlu. Bene, sunt aici! Apoi încet îmi spui despre ce e vorba. Îmi dau seama că la rândul tău ești rănită, rănită e puțin spus. Îmi dau seama că ești într-o stare cel puțin la fel de vulnerabilă ca a mea. Nu renunț și spun acum! acum! vino acum cu mine! exclam de teamă că am să te pierd din nou. De teamă că dacă nu te iau ACUM de mână vom dispărea iarăși ca un fum, unul pentru altul.

Lasă-mă, îmi spui, după ce te întreb „vrei să te las”.

Nu știu ce să fac, eu te ascult întotdeauna. Dacă asta mi-ai spus, asta fac.

Între timp, caruselul meu se învârte mai departe. Lavinia devine agresivă. Verbal, apoi fizic. Într-o seară, vine la mine urlând (copiii dormeau alături) și îmi pune mâna în piept. Nu pot să fac nimic. Nu voi atinge niciodată nici cu un deget o femeie sau un copil. După ce se calmează a doua zi îi spun să plece. Fixez divorțul la notariat, în speranța că totul va fi mai ușor pt copii.

Ea locuiește în acest timp cu profetul. Sunt singur. Pentru prima dată, sunt cu adevărat singur. Nu te mai am nici pe tine. Încep o relație. Nu pot rămâne singur. Asta mă sfâșie. Tu îmi scrii iarăși. Între timp, aflu că Lavinia tergiversează notariatul. Amână. Bănuiesc că vorbește cu avocați, pentru că tonul ei se schimbă radical. Copiii mei vor locui undeva, cumva, cu o mamă incapabilă de decizii raționale, care are o relație intimă cu „profetul lui dumnezeu”.

Mâine dimineață semnez actele. Voi semna tot, fără să negociez, fără să cer nimic. Dar eu sunt un phoenix. Încă mai sunt. Îi spun lui Mihai tati, pune degetul pe hartă. Alege orice loc din lumea asta unde ți-ai dori să trăiești. Mă privește zâmbind complice. A ales Bergen, Norvegia.

Nu știu dacă așa va fi. Nu mai am absolut nici cea mai mică așteptare de la viitor. Nici cel mai mic plan.

Așa se vede acum, de la mine. Sunt atât de rănit și atât de singur încât nu mai am rădăcini. Și, da, tot în inima mea ești. Da, tot aici sunt. Pentru tine.