Bosfor, dinspre Sultanahmet

Din Istanbul îmi lipsește sentimentul că am ajuns acasă.

Pe străzile din Laleli mi se vorbea turcește ca și cum nu i-ar fi trecut nimănui prin cap că omul acesta cu barbă și fără bagaj ar putea fi turist. E adevărat că și mai în sud, în Medina, tot turc mi se spunea de către oamenii din alte popoare care mă strigau ghel, ghel, turchi, invitându-mă să mă apropii de taraba lor. Tot la fel de adevărat e că și în Mangalia am fost întrebat în tătărește de unde sunt, și i-am zis că bucureștlar. Apoi tătarul mi-a atins fața ca mângâierea unui orb curios, căutând parcă să deslușească în fizionomia mea ceva din trecutul lui.

Iar Kaled, când l-am cunoscut, mi-a strâns mâna apoi mi-a vorbit repede și apăsat în arabă, deși eram în Istanbul, eu am tăcut iar el a repetat și mai tare, pesemne e surd, e tare de-o ureche, credea. Kaled în schimb s-a dovedit că știa și românește și mi-a spus intrigat că „tu ești sirian, măi”, repetând Al-Sham, Al-Sham. Siria, Siria.

Oare într-adevăr eram acasă sau doar oamenii ăștia mă credeau acasă pentru că mă credeau ei și, crezându-mă astfel, ceva din credința lor a ajuns și în inima mea, de am început până la urmă să îi cred și să îmi zic da, domnule, așa e, am ajuns acasă.

Însă nu mi-am dat seama de asta decât ascuns după cea mai groasă coloană din Sultanahmet. Acolo, singur, după ce am trecut de turiști și am pășit dincolo de cordonul roșu care îi oprea la câțiva pași de intrare, m-am așezat la geam în cel mai îndepărtat colț al moscheii.

Și am tăcut și mi-am închis urechile și am privit cum totul este atât de departe și albastru iar deasupra mea era un cerc. Așa sub cerc am simțit, din nou, că nu sunt al nimănui, că de fapt sunt al mării și al zării, nicidecum al Istanbulului, nicidecum al Siriei, nicidecum al oamenilor, și totuși al tuturor câte puțin, al celor ce vor să creadă că sunt al lor.

Ana l-Haqq, a spus demult cineva în Bagdad. Adevărul sunt eu. Oamenii l-au certat zicându-i nu, Dumnezeu este adevărul! El le-a răspuns: Da, El este totul.