Alb negru

Nu ar trebui să ascult acum muzică suedeză.
Ar trebui să îl reiubesc pe Marin Preda.
Îmi amorțește mâna stângă, poate mor chiar acum din pricina unui accident vascular și las în urmă un text neterminat din care nimeni nu va înțelege decât că noi doi suntem un șir de întâmplări în alb și negru.

Dar e mult mai mult de atât, există și nuanțe de gri;
mie îmi place dualitatea dintre #333 și #ddd.

Uite ce frumos:

Sunt webdesigner, programator, realizez acele aplicații complicate, sunt biotehnolog cu specializare ín biotehnologii agricole, știu să scriu știri, să gătesc, știu să vând plafoniere F300 și aplice F300 1/2 și nimic din toate astea nu contează pentru că nu sunt de fapt altceva decât un actor care joacă într-un film alb-negru alături de tine și trăiește, iubește, amețește, nu-i pasă de diferența dintre genul liric și cel epic, trăiește… A reînvățat să trăiască, dar ce spun reînvățat, a învățat de-a dreptul pentru că este primul său rol.

Îmi amorțește mâna stângă iar textul tot neterminat este, chiar și așa scris cu mâna dreaptă.

Matilda visa. Matilda avea nevoie de vis. Matilda voia să înmoaie „concretețea” într-un abstract care îi stătuse alături mereu și care astăzi, lichid, începuse să picure fantasme în realitate. Un astfel de moment nu poate fi privit decât cu uimire.

Matilda, concretul se întâmplă, se în tîmplă, fiecare secvență există atât de independentă și de puternică încât este lipsită de umbre, este ori imaculat de albă ori neagră ca aripa aceea.

Mi-am dat seama că străzile sunt altfel. Oamenii sunt și ei alții. Și oamenii și străzile sunt acolo pentru ca scenariul să capete substanță și veridicitate, să pară că acest concret al nostru face parte din ceva mai încăpător, precum o lume. Până și anotimpul ăsta cu vacanțele și canicula lui este aici doar pentru a completa un cadru în care noi vorbim, ne privim, trăim. Despre noi este vorba, doar despre noi. Oamenii nu știu asta, ei se plimbă pe străzi să nu ne simțim singuri, tramvaiul vine în stație pentru ca eu să am senzația de spațiu larg.

Matilda, trotuarul a fost construit atât de lat ca să avem loc cu toții. La câțiva metri în față l-am văzut pe cameraman, nu m-am uitat spre el din instinct, nu dă bine ca actorul să privească direct în cameră. Câțiva trecători ne-au zâmbit, a fost un truc de regie.

Într-o zi va ploua și mă voi plimba pierdut pe mijlocul străzii îmbrăcat cu o cămașă albă.

Noi doi suntem un șir de întâmplări dintr-un scenariu interbelic
derulat în secvențe alb-negru precum viețile noastre
pline de contraste.

– Matilda, pune-te pe tine în centru, mereu pe tine. Tu ești tot ceea ce contează. Noi, ceilalți, suntem doar percepția ta.
– Nu contez numai eu. Ăsta e un gând egoist.
– Este un gând firesc. Fără tine nu ar mai exista nimic. De aceea te-ai născut, ca să existe totul în jurul tău. De abia aceasta este, scumpa mea, „o idee filozofică”. Fără tine nici eu nu aș mai fi cel de acum.