Ziua în care viața a învățat să ia o pauză de o oră

Hai să ne prefacem că ultimele șaizeci de minute nu au trecut. Hai să le uităm și hai să zburăm.

– Pe mine viața mă aruncă cu nasul în noroi. Tu ești în nori, nu știi cum e.
– Când ești în nori, nu înseamnă că noroiul nu există. El e tot acolo, dar mai departe. Depinde de tine dacă vei coborî spre el sau alegi să îl contempli.
– Și ce propui?
– Îți propun să vii aici, lângă mine. Eu nu am alungat pe nimeni, doar că am învățat între timp să zbor. Și am mai învățat să despart din cuvinte sensul de gălăgie. Ignoră gălăgia, ignoră noroiul, hai să ne concentrăm pe sens și pe zbor.
– Mda, ce să spun… Ție îți e ușor să vorbești așa, tu ai TIMP!
– Toți avem timp! Toți avem loc în el și mai mult decât atât, fiecare are timpul lui propriu și personal, Mara. Vrei timp? Hai să îți dau timp, acum!

M-am ridicat și m-am dus la ceasul chinezesc de pe perete.

– La ăsta te raportezi tu? o întreb. Obiectul ăsta ieftin îți spune care e timpul tău? Poftim, îți dau o oră.

Și l-am luat din perete, l-am potrivit cu o oră mai devreme. Acum era nouă și am privit-o victorios. Bucură-te, zic, ziua de azi pentru noi va avea 25 de ore. Este de abia nouă, ce vrei să facem până la zece, când va începe discuția noastră și îmi vei spune că viața te aruncă mereu cu nasul în noroi?