Vibra un punct în Anatolia

Pictură de: Fausto Zonaro

Închid ochii și țin capul rezemat de geam. Nu mai aud demult huruitul motorului, nu mai știu unde sunt, închid ochii ca să nu mai știu nici de mine. Am lăsat în urmă totul, m-am lăsat și pe mine în urmă. Plec să mă întâlnesc renăscut.

Nu știu cât voi păstra din tot ce am, din tot ce mă alcătuiește. Asta am să descopăr acolo. Deocamdată trebuie să șterg totul, să îmi curăț mintea de gânduri ca să pot să iau de la început.

Ca să uiți, trebuie să te faci mic cât un punct și să vibrezi. Închizi ochii și nu te gândești la nimic, îți stăpânești orice gând, orice idee, orice imagine, orice sunet ar încerca mintea să născocească. Te negi. Acesta este cel mai greu lucru, pentru că mintea omului definește greu nonexistența și îi este dificil să te transpună, fie și pentru o fracțiune de secundă, întru nimic. Dar trebuie să ajungi acolo, ca să te poți naște. Iar în momentul în care ai atins abisul, nimicul, îți eliberezi toată energia gândurilor spre a te percepe pe tine ca punct în jurul căruia începi să alcătuiești, treptat, strat cu strat, realitatea.

Atunci punctul începe să vibreze și îi poți asculta muzica. Muzica este matematică, iar matematica este o cale de a te defini, așa cum gândurile și amintirile sunt o altă cale de a te defini. Descoperi că felul tradițional de a te raporta la spațiu/timp, pornind de la percepție înspre raționament și interpretare, este doar unul dintr-o varietate de alte sisteme. Tu poți fi o cifră între alte cifre, nu un om între oameni, poți fi o lumină într-o stea, poți fi o idee, o părere sau poți să nu fii nimic într-un ocean liniștit de absență.

Când afli aceste lucruri într-un autobuz dinspre Samsun spre Trabzon ele îți par atât de adânci încât apăsarea, teama, tristețea sau dezamăgirea dispar ca fiind insignifiante, irelevante pentru realitatea pe care o descoperi și din care începi să faci parte. Nu le poți șterge, nu e ca și cum te-ai îmbăta ca să uiți, ele sunt sentimente dar trebuie să înțelegi că sunt atât de mici pentru tine acum, un punct care vibrează în Anatolia. Sentimentele nu se șterg, se ignoră. Se îngroapă într-un sertar împreună cu șosetele și alte nimicuri.

Le lași în urmă, te faci mic cât un punct și vibrezi cântând ordinea lumii. Și nimic altceva nu mai contează.