Viața altui cetățean

trăiesc viața altui om
o senzație sporadică în nopțile lungi și tăcute
în care eul e sus, atât de sus încât de abia îl ating
mai întâi timid, apoi cu obrăznicie
trăgându-l de manșeta pantalonilor
îl întreb:
nu vă supărați, cine sunteți dumneavoastră?
și de ce îmi așezați în drum toate aceste întâmplări
unele din ele minunate
dar pe care sunt condamnat să le uit?

dacă tot vă trăiesc viața
se poate, vă rog, să o și păstrez ca pe un șir lung de amintiri?
pentru că altfel nu e decât un alt caz de demență
și oamenii se vor uita chiorâș când le voi spune că eu sunt altcineva,
unul pe care nici măcar nu știu cum îl cheamă,
cu o viață pe care nici măcar nu mi-o amintesc.

trebuie, trebuie să îmi dați voie să țin minte.
fără memorie aș putea la fel de bine să fiu drosofilă,
o insectă cu un ciclu de viață infim
mușcând din prezent ca dintr-o piersică fermentată.

poate că așa s-au născut semnele.
un mijloc de a-ți ține aproape sinele îmbătrânit
care începe să rămână în urmă,
șontâc,
precum ceasul sovietic al bunicului meu.

da, așa s-au născut semnele.
scrijelite de oameni pe pietre, fiecare linie o conștiință.
după care se întrebau unii pe alții:
tu cine ești?
iar cel întrebat răspundea mândru, arătând piatra cu degetul:
eu sunt eu și toți acești cetățeni.