Un breton cuantic

Mă întreb dacă tu exiști cu adevărat
altfel decât în afara ochilor mei.

Mă întreb dacă nu cumva dispari
atunci când îmi întorc ochii în altă parte
și reînvii numai atunci cînd te gândesc și te caut.

Mă întreb dacă toți oamenii din jurul tău
nu sunt cumva doar născociri ale subconștientului meu
care simte nevoia să te așeze cumva într-un cadru cît mai real,
cu prieteni, familie, camere, motani și laptop.

Mă întreb dacă nu cumva lucrurile din jurul tău
sunt plăsmuite de mine așa imperfecte
pentru a părea cât mai reale,
bunăoară biroul cu o ușă stricată,
cutia de carton zgâriată de motan,
bretonul tău tăiat șui.

Altfel, mi-aș fi zis încă din prima zi:

– Bretonul ei e tăiat atât de perfect
încât ea nu pare să existe cu adevărat;
și nici biroul acesta nu cred că e de fapt aici,
ambele uși se deschid fără scârț,
ceea ce e de necrezut.

Mă întreb dacă nu cumva subconștientul meu a desenat
o realitate în jurul unui motan
iar tu faci parte din ea.

Poate motanul este singura alcătuire reală
și de aceea îi cade părul și trebuie periat.

Mâine am să te păcălesc.
O să vin cu o perie specială
pe care am să ți-o trec prin păr atunci când dormi,
să îmi dau seama dacă exiști.

Și am să îți îndrept bretonul.