un act de curaj

pentru cineva legat cu un lanț greu de pământul știut, despărțirea de el e o moarte.
să pleci, fără să știi când sau dacă te mai întorci aici, este o dezmembrare.
lupul prins cu o labă în capcana braconierului și-o smulge cu tot cu os,
fără să știe că în acel moment urlă lupește în greacă: libertate sau moarte.
eleftheria i thanatos.

lupul va trăi, șchiop, învățând greu să-și poarte lipsa și durerea.
omul și el, dezrădăcinat, va prinde firav în pământul cel nou,
unde își va construi o nouă viață.
cel vechi e mort, cel nou e un metis, un om-catâr condamnat să vadă cum
copiii lui vor crește într-o nouă limbă, cu noi obiceiuri.

se întâmplă uneori, rar, ca noul pământ să i se pară dezrădăcinatului mai acasă decât cel vechi.
ca și cum acesta ar fi avut rădăcini și aici, și acolo de unde a plecat.
unii spun — „mă simt ca acasă”. alții — „zici că aici m-am născut”.
pentru ei, acea nouă viață nu se simte nouă, ci mai degrabă reîntoarcerea la ceva uitat.
să o fi trăit deja și să fi uitat totul?

când i se vorbește în limba pe care nu o înțelege, acest om-catâr are un sentiment de demență transtemporală.
știu ce îmi spui, va zice el în gând, dar nu îmi găsesc cuvintele să îți răspund.
cum de le-am uitat? se va mira revoltat.
cum de a uitat ce nu înțelege azi, se întreabă, nu cum de a știut vreodată,
acea cunoaștere fiind pentru el un adevăr cert.

cu toate astea, lanțul pământului rămâne greu, iar omul e condamnat ca de un păcat originar:
să rămână aici, unde are rădăcinile, suferind după celelalte, pe care nu și le cunoaște încă,
sau să plece – un act de curaj – și să sufere, vrând-nevrând, după rădăcinile vechi.
fericiți doar nomazii, vlahii plecați cu oile, tătarii din vechime care considerau al lor întregul pământ,
sau navigatorii pe mări, căci a lor va fi împărăția celor două porți ale orizontului.